[…] o tradiție antică, datând încă dinaintea lui Platon, spune că dragostea e un fel de scară care leagă umanul cu divinul. Iubiții care stau pe treptele de jos ale scării își ridică privirea și zăresc în sferele înalte, eterne, divinitatea, care altfel le-ar fi rămas necunoscută. Acest lucru sugerează că dragostea romantică nu este doar omenească, ci o ascensiune spre ceva mai înalt și, poate, infinit. Dragostea omenească, fie ea platonică sau erotică, nu e diferită de cea divină: mai degrabă, una este drumul către cealaltă. Ideea este avansată de creștinism, unde Iisus, al cărui rol era să facă legătura dintre cer și pământ – să urce și să coboare scara – predică o doctrină bazată pe iubire. Iubirea îndreptată chiar și, sau mai ales, înspre dușmanii tăi este mijlocul cel mai sigur de a merita un loc la dreapta lui Dumnezeu, mai degrabă decât bogăția sau faima, de exemplu. Unii teologi merg chiar mai departe, interpretând întreaga lume ca pe o emanație a iubirii divine. Într-o versiune a acestui punct de vedere, Spinosa, filosof din secolul al XVII-lea, considera că Dumnezeu e prezent în tot ceea ne înconjoară și că, dacă vom deveni în stare să iubim această prezență, vom atinge cele mai înalte culmi ale virtuții. În toate cazurile, iubirea pământească o precede pe cea care îi va urma în ceruri. Este pământească, dar tinde spre cer.
(La drum cu Platon, Robert Rowland Smith, Editura Litera)
Bucăţi din cărţi 