– Ce mai faceți, doamnă?
– Acum bine, mai bine. Dar mi-a fost rău de tot. Am luat un medicament pentru somn. Era să dorm definitiv.

„Florile sunt copiii mei. Câteodată, parcă îmi vine să le azvârl, dar, pe urmă, parcă mi-e milă de ele. Toată ziua le vorbesc: «tu de ce n-ai înflorit?», «tu ești puturoasă, nu știi să înflorești!?”. Am floarea aia de sus, îi zice Crăciunelul sau Nu-mă-deranja. Și e exact așa, că dacă o deranjezi în anul ăla nu mai înflorește.”

Asta-i viața! N-am știut că-i așa de scurtă! Am crezut că o să țină cât lumea. Dar când mi-am dat seama a fost prea târziu… De-aia le spun tuturor, și vă spun și vouă: trăiți, aveți grijă de viață. Că viața e scurtă, și alta nu se mai întoarce.

(Elisabeta Oancea, în Visele bătrânilor)