Activele necesare unei firme pentru a funcţiona se numesc active fixe. Acestea sunt obiecte concrete, cu durată de viaţă de peste 12 luni (altfel ar fi inregistrate la costuri în contul de profit şi pierderi). Cheltuielile cu activele fixe sunt numite cheltuieli de capital şi arată cât se investeşte în firmă pentru a se continua ciclul de exploatare.

Activele fixe sunt de obicei terenurile, clădirile, utilajele, aparatura, computerele, instalaţiile şi vehiculele.  Firmele de producţie au in general active fixe substanţiale, fiind capital-intensive. Cele din domeniul serviciilor au puţine active fixe şi nu sunt capital-intensive.

Activele fixe sunt înregistrate la valoarea netă contabilă: costul minus amortizarea. Aceasta din urmă reduce costul activului respectiv (minus orice valoare reziduală anticipată, adesea considerată zero) pe parcursul duratei sale de viaţă utilă. Spre exemplu, un computer costă 900 Eur, are o viaţă utilă de 3 ani şi va fi amortizat cu 300 Eur pe an. Valoarea sa va fi 600 Eur după 1 an, 300 Eur după 2 ani şi 0 Eur după 3 ani. Amortizarea repartizează de fapt costul unui activ fix pe durata sa de viaţă; nu-i conferă activului respectiv o valoare de mâna a doua şi nici nu asigură un fond de înlocuire.

Pasivele sunt datorii ce vor fi plătite în viitor ca urmare a unor evenimente deja întâmplate. Pot fi curente (scadente în următoarele 12 luni) sau pe termen lung.

Nu este de dorit ca pasivele curente (sumele pe care firma le datorează să fie mai mari decât activele curente (ce urmează să primească), acest lucru ducând la insolvabilitate.

(Cum să înţelegem contabilitatea, Stephen Brookson, Editura RAO)