(…) Ceea ce dorea pentru toate neamurile asuprite, Eminescu o dorea şi pentru neamul nostru. În 1871, cu sufletul cutremurat de suferinţele provinciilor locuite de Români, Eminescu înalţă un entuziast imn prin care cheamă pe toţi fraţii la lupta pentru libertate. În aceeaşi poezie el îndeamnă la ridicarea armelor pentru salvarea Basarabiei ce ne cere ajutorul, se adresează Transilvaniei datoare să-şi trimită fiii ei, „şoimii munţilor Carpaţi”, arată Bucovinei starea-i de plâns ca roabă la străini şi cu pământul sfânt pângărit şi-i spune că datoria porunceşte pornirea la luptă. Românii de pe Criş şi Mureş, cei din Maramureş – toţi trebuie să se ridice.
În viziunea luptei de eliberare Eminescu îi vede înfrăţiţi pe toţi Românii. El a întrezărit clipa în care Românii de pretutindeni vor sângera pe câmpurile Europei înfrăţindu-se în moarte, pentru ca pe temeiul sacrificiului urmaşii să se înfrăţească în viaţă.
Durerea Transilvaniei îi smulge lui Eminescu cele mai emoţionante pagini din Geniu pustiu. Maria, fiica martiră a preotului sugrumat şi batjocorit de Unguri, e pentru Eminescu simbolul naţiunii noastre care nu mai avea nădejde decât în bunătatea şi tăria divină.
Însă prin glasul lui Mureşanu, Eminescu proclamă rezistenţa neamului la toate nnenorocirile ce s-ar abate asupra lui, iar prin vorbele Luminii ni se arată nădejdile într-un strălucit viitor.
Eliberarea Transilvaniei e o certitudine în concepţia politică a lui Eminescu. Arătând de ce nu ne temem de Maghiari, de ce însuşi renegaţii nu vor putea să ne facă rău, Eminescu aşteaptă îndreptarea lucrurilor de la ziua libertăţii care trebuie să vină: „În fine Românii naţionalişti vor lucra spre binele nostru, Românii renegaţi fără să vrea chiar spre răul inamicilor noştri. Să vină numai primăvara libertăţii noastre şi apoi veţi vedea”. Apăsării ungureşti neamul nostru îi opune rezistenţă nebiruită şi nădejdea că un nou soare va să se aprindă odată în Orient. Neamul nostru a dormit cam mult, dar aceasta i-a adăugat noi forţe pentru ziua Dreptăţii care trebuie să vină: „E pietroasă şi’ncovoiată calea Dreptăţii, dar e sigură”.
În poezia-variantă Mureşanu, Eminescu e preocupat de aceeaşi chestiune. În prima parte a poeziei, poetul de deznădăjduit de relele pe care le vede în lume. Gândindu-se la viitorul naţiunii noastre, pesimismul îi cuprinde sufletul. Răul triumfă pretutindeni, fără drept o gintă apasă pe alta. Trecutul neamului nostru e plin de dureri, cine ştie dacă şi viitorul nu va fi tot astfel? În apăsarea pe care a suferit-o neamul nostru, Eminescu nu vede o simplă întâmplare oarbă, ci triumful plănuit al răului, fiindcă răul e sâmburele lumii. Aceia ce lumea numeşte bravură, onoare, evlavie nu e decât instinct josnic care sfărâmă pe cel slab, care te face să doreşti mărimi. Dreptatea universală e dreptul puterii de-a împila pe cei slabi, gintă mare e aceea ce se ridică pe spinarea celor mici. Numai neamurile rele se menţin în putere; o naţiune la care triumfă binele, e o naţiune ce merge spre decădere. Şi totuşi, cu toate aceste gânduri amare asupra vieţii naţiunilor, Eminescu exprimă prin Mureşanu nădejdile ce încolţesc în inima sa, credinţa în ridicarea neamului. Un cald patriotism îl face pe Eminescu să întrevadă triumful viitor al neamului, mărirea lui şi să-i dorească moartea mai degrabă, decât o veşnică sclavie.
Sclavia pe care-o îndura Transilvania nu l-a făcut pe Eminescu să-şi piardă nădejdea în triumful ideilor de dreptate şi libertate. Încrederea în forţa vitală a neamului o exprimă el şi-ntr-o notiţă manuscrisă: „Noi asigurăm că Românii să vrea numai, în trei zile s-ar părea că de când e lumea şi pământul n-a existat picior de Ungur în Ardeal. Dar nu vor şi ei ştiu bine de ce nu vor”
Nici starea Bucovinei nu poate nimici nădejdile poetului. El o apără împotriva atacurilor ce-i dau României înşişi, împotriva lui Petrino, de pildă, inamicul ideii confensionale, şi arată că chestia confensională e chestia averilor naţiunii române şi că apărând confensiunea proprietară a acestor averi, înseamnă a apăra averile din moşi strămoşi ale naţiunii. Eminescu spune cu curaj că dacă-i vorba de secularizarea acestor averi, aceasta nu se poate face decât de guvernul României. Totodată, luând apărarea boierimii bucovinene şi lăudând delegaţii care în Dietă vorbeau româneşte cu toată opoziţia guvernulu, în vorbele lui Eminescu e bucuria sufletească a unui mare naţionalist. El scrie şi aceste cuvinte în care-i o întrezărire a vremilor viitoare: „Dumnezeul mulţimilor însetate de dreptate a început să adieze cu sufletul său de foc şi prin flamurile noastre. Sus flamura, jos masca”. Vorbind de răpirea Bucovinei şi de suferinţele sub Austrieci a acestui pământ smuls din trupul Moldovei, Eminescu povesteşte legenda după care în noaptea raptului portretul lui Ştefan cel Mare la Mănăstirea Putna s-a întunecat, iar candelele de pe mormânt s-au stins de la sine şi încheie articolul cu întrebarea: „Aprindese-vor candelele de pe mormânt? Lumina-se-va vechiul portret?”
Acest articol asupra răpirii Bucovinei a apărut încadrat în negru, în 1877. În el, Eminescu afirmă hotărârea noastră nestrămutată de-a nu uita rana ce ni s-a făcut în trupul neamului, de-a nu uita pământul sfânt ce ne-a fost răpit: „Dar nu vom lăsa să se închidă această rană. Cu a noastră mâni o vom deschide de a pururea, cu a nostre mâni vom zugrăvi icoana Moldovei de pe acea vreme, şi şirurile vechi, câte ne-au rămas, le vom împrospăta în aducere aminte, pentru ca sufletele noastre să nu uite Jerusalimul. Căci acolo e sfânta cetate a Sucevei, scaunul Domniei vechi cu ruinele măririi noastre, acolo scaunul firesc al unui Mitropolit, care în rang şi în neatârnare era egal cu patriarhii, acolo sunt moaştele celor mai mari dintre Domnii români, acolo doarme Dragoş, îmblânzitorul de zimbri, acolo Alexandru întemeetorul de legi, acolo Ştefan zidul de apărare al creştinătăţii”.

Poetul are încredere în triumful românismului. Într-o variantă a unei părţi din tabloul dramatic Mureşanu, el ne spune că naţiunea de pe-o parte şi de pe cealaltă a Carpaţilor are de împlinit sublime idealuri.
Eminescu crede într-o putere oarbă ce va da într-o zi dreptate poporului românesc. Legile tainice ale Universului lucrează pentru triumful naţiunii. Eminescu face într-o notiţă izolată următoarea confesiune: Dar ţie zic/ Mult iubit popor românesc/ Există în secret Dumnezeul lumii/ Mecanica Universului.

M. Eminescu nu-i omul echivocurilor, ci exprimă clar credinţa în unirea tuturor Românilor. Problema aceasta îi agită şi pe alţii în epoca lui Eminescu. Prin influenţa rusească, ideea unităţii capătă formularea încă de la începutul veacului al XIX-lea. La Români, ideea se întrevede la Kogălniceanu, care-şi intitulează revista Dacia literară, apoi la Ion Maiorescu. La 1848 şi în timpul Unirii Principatelor ideea e des exprimată.
Şi Russo visează o Dacie politică cu capitala Roma; şi Bălcescu, el însuşi cu mâna-i tremurândă în vreme ce boala-i sfâşia pieptul, scria din Hyères, la 17 dec. 1850, salutând ziua în care va domni în lume Dreptatea şi Frăţia, când şi Românii vor fi toţi la un loc, una, liberi şi fraţi.

Mai aproape de Eminescu, Hasdeu exprimă aceleaşi nădejdi. Astfel, el scrie odată: „Le démembrement de l’Autriche serait le meilleur moyen de réconcilier la France avec la Prusse, en assurant en même temps une paix durable à l’Europe par le principe des nationalités. Les provinces allemandes reviendraient à la Confédération germanique. La Transylvanie, La Bucovine et la portion aliénée du Banat de Craiova., une fois rendues à la Roumanie, le tout formerait un grand état homogène, capable de garantir, l’action latine en Orient…La Galicie, éminemment par population et par origine, serait annexée à la Russie, qui restituerait à son tour à la Roumanie le reste de la Bessarabie”. Hasdeu exprimă şi în poezia Severin ideea unităţii naţionale. Alecsandri, în timpul c ând ruşii ne smulgeau Basarabia după Războiul Indepedenţei, exprimă visul unirii Românilor, într-o scrisoare către Iacob Negruzzi. El spune că la congresul din Berlin ni s-a dat o lovitură de măciucă, dar că Românul nu pierde cu una – cu două. Vom sfârşi prin a triumfa, mai ales că avem în favoarea noastră împrejurările politice: „totodată avem şi ajutoruri oculte, avem nihilismul care-i cancerul Rusiei, avem socialismul care roade rărunchii Germaniei, ei lucrează pentru noi. Va veni o zi în care vom asista la o colosală dărâmare de imperii şi în acea zi, de vom fi pregătiţi, vom revendica tot ce a fost şi ce este încă al nostru”.
Eminescu are şi el aceleaşi nădejdi. Criticând stările din prezent, el lasă să se vadă ce realizări s-ar fi îndeplinit în ţară dacă alţii i-ar fi fost conducătorii. Dragostea fanatică pentru Muşatini îl face pe Eminescu să creadă că domnitorii din această viţă ar fi realizat în veacul al XIX-lea idealul nostru politic. Eminescu, îmbrăţişând cu priviri de vultur istoria noastră, exprimă visul neamului, ca un zeu ne fixează parcă viitorul cu căile lui, destinul pe care generaţiile trebuiau să-l împlinească. Sub Muşatini, de pe la 1860 încă s-ar fi rezolvat problema socială. Ţara ar fi progresat din punct de vedere economic şi cultural, după războiul din 1854 am fi căpătat Bsarabia, în 1859 am fi redobândit Bucovina, în 1866 am fi alipit la patria română Transilvania. Poetul patriot se lasă dus de fantezia sa şi cu elocvenţă profestică exprimă visul ce-i vrăjeşte sufletul. Poetul nu mai vede decât prin prisma patriotismului său, voievozii trecutului devin figuri atotfăcătoare, ieşite din mintea unui vizionar.
Când e vorba de viitorul neamului, poetul Eminescu nu se lasă învins de îndoială. În exprimarea vizionară a viitorului nici o întunecată anticipare asupra a ceea ce va fi mâine, nici urmă de depresiune morală. Spre sfârşitul fragmentului dramatic Mira, Eminescu, prin glasul lui Arbore, prevesteşte unirea tuturor Românilor (…)

Ce fel de unire visează Eminescu? După cele spuse în Influenţa austriacă şi în Mira, supremele lui aspiraţii sunt înjghebarea unui stat naţional care să cuprindă pe toţi Românii. Nu însă întotdeauna exprimă Eminescu aceleaşi idei.
Încă din timpul serbării de la Putna el exprimase părerea că formarea unui stat naţional va trebui să vină după ce unirea sufletească a tuturor Românilor se va fi realizat. În această Eminescu nu se deosebeşte de Kogălniceanu care-n lecţia de deschidere de la 24 noiembrie 1843 la Academia Mihăileană mărturisise nădejdea unirii tuturor Românilor prin cultură, prin conştiinţa redeşteptată a neamului. Şi Eminescu se gândea la asemenea unire, dar gândul său merge mult mai departe. Părerea lui Eminescu, în 1876, era că viitorul Orientului nu-i formarea de state naţionale, ci o confederaţie de popoare în care „egalitatea naţionalităţilor şi limbilor pe orice teritoriu se vor afla ele, va fi un lucru principal, iar formaţiunile de state lucru secundar”. Nu la stat deci se gândea Eminescu, ci la naţiune. Nu veleităţile unei vieţi de stat îi atrag privirile, ci posibilitatea pentru Români de a-şi păstra libertatea conştiinţei şi limba lor: „Românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea deplin”. Eminescu are mai multă încredere în naţiune decât în stat. De aceea, în 1876, idealul nostru e pentru el nu o Dacie-stat politic, ci o Dacie ideală, în care toţi Românii să aibă asigurată limba şi Biserica naţională. O Dacie politică e ceva din domeniul teoriilor ieftine. De asemenea, altă dată, în timpul crizei orientale, faţă cu teama Ungurilor de-o intervenţie românească pentru crearea unui regat daco-românesc, Eminescu scrie că ziarele ungureşti „nu ştiu ce vorbesc”.
În această epocă, din cauza situaţiei noastre politice, Timpul consideră formarea unui stat român p’nă-n Tisa o aberaţie. Nu se neagă farmecul ce-l are un asemenea vis, dar se recunoaşte că faţă cu situaţia politică, încercarea de a-l realiza ar produce zguduiri folositoare duşmanilor. De aceea, în legătură cu zgomotul făcut de fanaticii unguri la apariţia unui manual, Istoria Românilor, de Iuliu Tuducescu, se scrie-n Timpul asupra chestiunii unui stat român în întreaga Dacie: „E vorba de o mare Românie ce se întinde până la Tisa. Dacă un Român le-ar vorbi Românilor despre o asemenea Românie, fără îndoială el ar fi luat drept un nebun; iar dacă vre-un alt Român ar voi să propage între Români ideia unei asemenea Românii şi tendinţa de-a realiza această idee, fără îndoială atât în Ardeal cât şi în România el ar fi combătut cu toată asprimea şi dacă nu s’ar astâmpăra, ar trebui să aleagă între Văcăreşti şi Mărcuţa. Căci noi Românii nu putem permite ca să se propage în societatea noastră nişte idei, care tocmai fiindcă au farmecul lor firesc, foarte lesne ar putea să ne împingă spre nişte sguduiri zădarnice, ba chiar folositoare vrăjmaşilor noştri fireşti”.
Şi Eminescu ne explică lămurit de ce-i împotriva încercărilor de a se realiza un asemenea stat naţional. El e îngrijorat de soarta petecului de pământ din care se crease cu greutate un stat independent. În împrejurările politice ale vremii, încercarea de-a face o Dacie politică n-avea sorţi de izbândă şi chiar de ar fi izbândit, n-avea sorţi să dureze. De-aceea Eminescu scrie: „În deosebi partidul conservator totdeauna va combate orice tendinţă îndrăzneaţă, care sub pretextul ideilor mari ar pune în joc existenţa statului român. Veacuri întregi părinţii, bunii şi străbunii noştri s’au luptat ca să apere romanitatea petecului de pământ pe care ne aflăm şi nu vom permite nimănui să pue în joc acest rod al muncii seculare pentru nişte iluziuni, care chiar realizate fiind, nu ni-ar da nici-o garanţie de statornicie”.
Iată-l, dar, pe Eminescu visând unirea tuturor Românilor, dar şi pe ziaristul conservator care combate nişte idei primejdioase, ca acelea în legătură cu formarea unui stat naţional în Dacia. E, desigur, aici, nu numai o concepţie politică conform căreia principalul e naţiunea, nu statul, dar e şi prudenţa dictată de împrejurările istorice. Aceasta nu-l împiedică însă pe Eminescu ca-n acelaşi articol în care combate tendinţele îndrăzneţe, să dea Românilor Ardeleni sfatul: „Răbdaţi şi nădăjduiţi!” E aceasta o dovadă că ziaristul conservator nu putea spune tot ce avea pe inimă.
Cele visate de Eminescu n-au fost lucruri pe care vremea să le îngroape. Ea, aducând realizări tocmai în sensul viziunii lui Eminescu, le înalţă mai mult în lumină. În dezlănţuirea evenimentelor, Eminescu n-avea nici un rol. El cuprindea cu mintea-i problemele noastre politice şi sociale, dar pentru a le da o rezolvare, n-avea la îndemână decât o inteligenţă capabilă să stabilească analogii şi acorduri ale faptelor istorice şi o imaginaţie îmboldită de dorinţe şi aspiraţii naţionale, îngrădită uneori de înţelegerea împrejurărilor noastre de viaţă. Trăind viaţa organismului naţional a prevăzut adevărurile ce aveau să se-nfăptuiască. La sfârşitul unui articol scria: „Fie voia stăpânului ţărilor ca din neamul M. Sale Pre Înălţatului nostru Domn să se nască răsbunătorul perderilor noastre şi întregitorul patriei”. Voia stăpânului ţărilor s-a exprimat. Mlădiţa domnească visată de profetul neamului s-a născut şi visul a devenit realitate. Legea s-a împlinit, dreptatea a triumfat. Contopindu-se cu fiinţa neamului său, Eminescu a reuşit să-i exprime nădejdile ascunse şi să-i întrevadă sensul istoriei. De-a lungul vremilor, visul înţelepţilor ce se contopesc cu neamul se realizează încet dar sigur, imperios ca ordinul firii însăşi, în numele căreia înţelepţii au vorbit, din care s-au născut numai spre a-i dezvălui sensul.

(Naţionalismul lui Eminescu, Dumitru Murăraşu)