Filozofia carteziană

Ca şi Bacon, interesul lui Descartes se îndreaptă către cunoaşterea ştiinţifică. Ştiinţa e atât un mijloc de cunoaştere a realităţii cât şi de ralizare a binelui şi fericirii umane. Metoda potrivită pentru descoperirea adevărului ar fi metoda deductivă, de esenţă matematică, prin care se stabileau nişte reguli în ajutorul cărora, cei care le observă nu vor presupune niciodată ca adevărat ceea ce e fals.

Cele 4 reguli sunt: 1) Regula evidenţei raţionale (un lucru e adevărat numai atunci când e cunoscut prin evitarea prejudecăţilor şi a tot ce nu se înfăţişează clar şi distinct); 2) Regula analizei; 3) Regula sintezei; 4) Regula enumerării.

Aşadar, plecând de la câteva adevăruri iniţiale sau numai de la unul, prin deducţie treptată se ajunge la cunoaşterea altor adevăruri. Dar, până la a aplica această metodă deductivă, trebuie găsit adevărul iniţial, evidenţa raţională incontestabilă, sarcină ce revine metodei carteziene. În ce constă această metodă? În afirmaţia-axiomă: Dubito ergo cogito, cogito ergo sum.

Descartes se îndoieşte cu adevărat că ceea ce găseşte nu e exact ceea ce îi apare, de unde necesitatea unor controale riguroase pentru a stabili definitiv un rezultat sigur. „Mă îndoiesc de totul şi de toate” reprezintă deci prima treaptă a metodei lui Descartes.

Şi totuşi, au fost aduse critici acestei prime etape. Spimoza, cartezian fiind, spunea despre această afirmaţie că nu e posibilă: scepticul, dacă se îndoieşte de orice, trebuie să se îndoiască şi de propria lui îndoială. Deci, această primă etapă nu prea stă în picioare, de vreme ce una din regulile logicii spune că, dacă cel puţin una dintre premise e numai posibilă, negativă, îndoielnică etc., atunci concluzia va fi sau posibilă, sau negativă, sau îndoielnică…

Prin a 2-a etapă – corgito ergo sum – Descartes ajunge la primul act indubitabil, la certitudinea absolută din tumultul îndoielilor, şi anume aceea că mă descopăr pe mine, că gândesc. Descartes descoperă deci 3 lucruri care nu rezultă din deducţie, ci sunt sesizate direct: 1) cogito – eu gândesc indiscutabil; 2) eu, fiinţă gânditoare sunt capabilă de certitudini; 3) certitudini obţinute de mine printr-o intuiţie nemijlocită, printr-o cunoaştere directă. Prin aceaste certitudini, am rămas însă în interiorul subiectivităţii proprii, n-am ieşit din cercul conştiinţei eului nostru. Din această sferă interioară, Descrates scoate o altă evidenţă: eu exist. Astfel, faptul de a gândi conţine, în el însuşi, existenţa subiectului gânditor. Saltul de la gândire la existenţă i se pare lui Descartes şubred. El îşi pune problema că s-ar putea ca un spirit rău să-l inducă în eroare şi tot ce gândeşte ar putea fi jocul acestuia. Pentru a elimina posibilitatea acestuia, Descartes are nevoie de ideea de Dumnezeu. El susţine că în sfera lui ar exista o fiinţă care are toate atributele maxime, dar în primul rând gândirea şi întinderea şi care e caracterizată de veracitate divină. Ea ar fi cea care-i garantează lui Descartes adevărul gândirii saleşi obiectivitatea existenţei.

Această a 2-a etapă – cogito ergo sum – e cheia filozofiei lui Descartes sau o posibilă cheie. Astfel s-a pbservat că ideea de evidenţă este implicată nu în cogito, ci în ego cogito cogitata – eu cuget cele cugetate şi într-adevăr s-r putea gândi fără a şti că gândim.  În al 2-lea rând acest ego cogito este principiul tuturor principiilor şi orice gândire filozofică trebui să înceapă de la această propoziţie.

Cogito-ul cartezian ar fi, deci, un fel de metajudecată care se aplică înseşi facultăţii de a judeca. În mod normal, nicio propoziţie nu poate afirma nimic despre ea însăşi, nmu poate avea autoreferinţă, şi totusşi, cuget că eu cuget are reflexiune asupra ei însăşi; prin propria mea cugetare socot că eu sunt une chose qui pense. Astfel, obiectul de cunoscut e însuşi subiectul cunoscător. EU, conştiinţă gânditoare, gândesc despre tot, despre constelaţii, despre atomi, dar tot eu gândesc despre mine ca fiinţă gânditoare. În conştiinţa mea încape totul, universul macroscopic şi microscopic şi, în acelaşi timp, şi eu însumi care le gîndesc pe toate.

Astfel, filozofia e strămutată în sfera subiectivităţii, a ceea ce este cert, marcându-se începutul epocii moderne a filozofiei. Locul eu-lui ca entitate psiho-fizică e luat de eu-l ca principiu al cărui fond e gândirea conştientă. În acest cosmos infinit, o conştiinţă îl cuprinde şi-i dă un sens. Este forţa cea mai mare din lume: suntem noi înşine.