Crahul financiar din 1929 a aruncat Statele Unite în cea mai neagră criză economică din istoria lor. Nota de plată pentru anii de speculaţii la bursă a venit în toamna anului 1929, când frenezia cumpărării de acţiuni a fost înlocuită de disperarea investitorilor de a vinde totul cât mai repede. Pe 29 octombrie s-a înregistrat cea mai mare panică la Bursa din New York, valoarea acţiunilor scăzând cu 10 până la 15 miliarde de dolari. Căderea bursei a agravat situaţia deja precară a economiei: datorie publică mare, supraproducţie, bogăţie distribuită inechitabil, probleme în sistemul bancar şi în agricultură.

Crahul financiar nu a fost decât primul episod al colapsului economic. Rămânând fără cerere pe piaţa consumatorilor, sute de fabrici s-au închis, şomajul crescând de la 3,2 la 24,9 la sută. Cei care şi-au păstrat slujbele şi-au văzut salariile reduse drastic, iar mulţi şomeri au început să vândă mere sau să lustruiască pantofi ca să poată trăi de azi pe mâine. Băncile nu mai aveau lichidităţi şi, până în 1933, peste 5.000 au dat faliment. După pierderea slujbelor şi a depozitelor bancare, mulţi şi-au pierdut casele sau fermele ipotecate. Fermierii erau printre cei mai afectaţi. Deja din 1920, agricultura se afla în criză, iar după 1929, fermierii au trebuit să-şi înjumătăţească preţurile şi aşa micşorate. Nici natura nu a fost de partea lor: începând cu 1930, mai mulţi ani de secetă au dus la transformarea unei zone agricole întinse, ce cuprindea părţi din Arkansas, Kansas, Oklahoma, Texas, New Mexico şi Colorado, într-un adevărat deşert. Sute de mii de familii de fermieri şi-au adunat puţinul pe care-l mai aveau şi au pornit spre California, să îngroaşe rândul şomerilor de acolo.

Societatea americană era cuprinsă de sentimentul de neputinţă şi disperare. Grevele, protestele nu mai ajutau la nimic. Preşedintele Herbert Hoover rămânea inflexibil la cererea populaţiei de asistenţă socială din partea guvernului. Credincios până la capăt ideilor sale conservatoare despre individualism şi încrederea în sine, Hoover se baza pe într-ajutorare şi încurajarea operelor de caritate ca modalităţi de sprijinire a păturilor cele mai afectate. În 1932 electoratul american a sancţionat insuccesele administraţiei republicane votându-l pe guvernatorul democrat al Statului New York Franklin Delano Roosevelt.

Programul lui Roosevelt, intitulat New Deal (Noua Orientare), punea bazele statului asistenţial şi urma să producă o schimbare radicală în politica internă a Statelor Unite. Americanii, speriaţi şi demoralizaţi, aveau nevoie de suflul schimbării. În perioada scursă între alegerea sa şi preluarea funcţiei de preşedinte la 4 martie 1933, criza economică era la apogeu. Depresiunea se extinsese în întreaga lume, în America erau peste 16 milioane de şomeri, zilnic se formau cozi imense la pâine şi la cantinele săracilor. Adoptând imaginea unui lider încrezător în forţele proprii şi în poporul american, prin dese mesaje la radio şi în presă, Roosevelt s-a arătat în permanenţă solidar cu suferinţa oamenilor.

Discursul său inaugural din 1933 era un apel emoţionant către poporul american. A rămas celebră expresia cheie folosită pentru încurajarea naţiunii: „Nu trebuie să ne fie teamă decât de teama însăşi.” După o trecere în revistă a situaţiei catastrofale în care se găsea ţara, Roosevelt a făcut trimitere la curajul de care au dat dovadă generaţiile anterioare în faţa unor pericole mult mai mari. Era apoi aspru criticată marea finanţă pentru incompetenţă, lipsă de scrupule şi de viziune, în fapt, un atac la adresa fostei administraţii. Roosevelt propunea revenirea la valori sociale mai nobile decât legea profitului. Urma apoi expunerea succintă a programului său de acţiune imediată. Noua Orientare prevedea o implicare fără precedent a autorităţilor statului în economie şi în societate. De exemplu, utilităţile publice urmau să fie strict controlate şi planificate la nivel naţional. Pentru sprijinul popular în implementarea acestor măsuri, Preşedintele făcea apel la spiritul pionierului american dar şi la nevoia de disciplină, asumându-şi rolul de conducător al unei mari armate, angajată în lupta pentru propăşirea binelui general. Astfel, Roosevelt urma să-i solicite Congresului puteri executive lărgite, asemănătoare celor acordate în cazul invadării ţării de către duşmani.

Preşedintele îşi încheia discursul afirmându-şi încrederea în democraţia americană, pe care o considera compatibilă cu politica sa. Tot în mesajul său inaugural, Roosevelt anunţa şi principiul ce urma să stea la baza politicii sale externe: buna vecinătate. În practică, această doctrină urma să fie aplicată în relaţiile cu ţările Americii Latine şi însemna că Statele Unite nu vor mai interveni pentru a proteja interesele economice americane private.

Promisiunea Noii Orientări a dat speranţă milioanelor de americani ajunşi în pragul disperării. Fără acest capital de încredere, programul de scoatere a Americii din criză nu ar fi avut sorţi de izbândă.

(Iulian Cananau, O istorie documentara a SUA, Editura Agatha)