Nevoia unei strategii poate părea evidentă, dar, adesea, campaniile anticorupţie nu au formulată o asemenea strategie. Corupţia nu ar trebui percepută ca o simplă neregularitate sau ca un act singular, personal, al cuiva care încalcă legea. Secretul unei reforme de succes este schimbarea politicilor şi a sistemului, mai degrabă decât vânarea vinovaţilor, elaborarea de noi legi sau apelul la o renovare morală a societăţii. Acolo unde e monopol, acolo unde există decizii discreţionare şi lipsă de transparenţă, acolo e şi corupţie. Când funcţionarii de stat sunt plătiţi prost şi nu sunt stimulaţi, când actele de corupţie sunt trecute cu vederea şi pedepsite din când în când, ne putem aştepta ca fenomenul corupţiei să perpetueze. Orice reformă trebuie să ia în calcul aceste probleme.

Pentru unii totuşi nici nu se pune problema unei campanii împotriva corupţiei sau unei noi strategii. Ei cred că guvernul nu trebuie decât să-şi îndeplinească rolul. Un vicepreşedinte al unei agenţii internaţionale importante ne spunea, recent, că problema în cazul guvernelor africane nu era ce măsuri să ia împotriva corupţiei. Problema era că guvernele nu făceau ce promiseseră.

Un dram de adevăr este în ceea ce spunea vicepreşedintele. O companie ar fi mult mai profitabilă dacă fiecare angajat al companiei şi-ar îndeplini responsabilităţile. Noi toţi am fi mai buni dacă am respecta principiile unei bune convieţuiri.

Dar vine şi întrebarea: De ce nu o facem? Există strategii practice de autocontrol care să ne ajute să fim la înălţimea exigenţelor noastre? Sunt tone de cărţi care încearcă să ne ofere tot felul de ponturi. Există o întreagă literatură despre leadership şi despre capacitatea managerilor de a-şi educa angajaţii astfel încât aceştia să dea ce-i mai bun. Iar faptul că s-au scris atât de multe cărţi înseamnă că nu există o reţetă ideală.

Aşa e şi cu campania împotriva corupţiei. Dacă cineva ar spune pur şi simplu “nu mitui şi nu lua mită” şi s-ar respecta ceea ce se spune, asta ar însemna sfârşitul mitei. Dar lucrurile nu sunt atât de simple. E dificil să monitorizezi, să descoperi şi să pedepseşti abaterile. Trebuie create strategii, structuri, trebuie să se recurgă la stimulente materiale, pentru a aborda diferitele forme de corupţie. Asta înseamnă să înţelegem natura acestor forme, ce presupun ele, cum pot ele provoca răul (ocazional, pot aduce beneficii sociale), care sunt beneficiile şi care sunt costurile măsurilor anticorupţie adoptate. Apoi, e nevoie de un plan de implementare, pentru a ajunge acolo unde sperăm.

Ce înseamnă o strategie împotriva corupţiei? Încă de la început trebuie spus că o strategie are în vedere sisteme corupte, nu (doar) indivizi corupţi. Cu alte cuvinte, trebuie să ne gândim la corupţie în termenii unor sisteme mai mult sau mai puţin susceptibile de activităţi ilicite, şi nu a încălcării imorale a unei legi de către un individ.

Corupţia tinde să fie redusă de separaţia puterilor. De sistemele de raportare financiară. De transparenţă. De un sistem bun judiciar. De impuneri, reguli, legi bine definite. Corupţia nu e în elementul ei acolo unde există o cultură a democraţiei, competiţie, un sistem bun de control, acolo unde oamenii au drepturi de informare şi corijare. Corupţia iubeşte regulamentele multiple şi complexe care oferă libertate de acţiune.

De remarcat faptul că toate acestea se aplică la fel de bine sectorului privat cât şi celui public.

Dacă ar fi să creăm o formulă, ea ar arăta cam aşa:

C = M + D – T

Unde C este Corupţia, M este Monopolul puterii, D este Decizie discreţionară, iar T, lipsa de Transparenţă. Dacă cineva deţine monopolul asupra unui bun sau asupra unui serviciu, are libertate nestingherită în a hotărî dacă şi cât poate o persoană beneficia de acel bun sau serviciu şi nu există nici un instrument de control prin care ceilalţi să poată monitoriza deciziile, atunci avem ecuaţia propice apariţiei corupţiei. Iar această ecuaţie este valabilă atât pentru sectorul public, cât şi pentru cel privat, atât în cazul unei ţări sărace, cât şi în cel al unei ţări bogate.

Mai trebuie să ţinem cont de un aspect, crucial, în formularea unei strategii. Corupţia este un act calculat, nu pasional. Oamenii se lasă antrenaţi în acte de corupţie atunci când, de regulă, riscurile sunt mici, pedepsele indulgente, iar câştigurile, mari. Astfel, formula menţionată mai sus capătă noi dimensiuni: câştigurile vor fi cu atât mai mari cu cât creşte monopolul puterii. Complexitatea formulei depinde de minusurile care o completează. Lipsa informaţiei, lipsa stimulentelor etc. schimbă ecuaţia şi, implicit, gradul de coruptibilitate.

A avea o strategie nu înseamnă neapărat să atacăm toate formele de corupţie deodată. Trebuie să facem distincţia între diferitele forme de corupţie şi să fim de acord că nu toate sunt la fel de nocive, chiar dacă nu susţinem acest lucru în public. De exemplu, corupţia sistematică din poliţie este mai periculoasă decât cea, să zicem, din cadrul Departamentului de permise auto. A avea o strategie înseamnă să ai o idee clară despre ceea ce vrei să obţii şi despre mijloacele la care apelezi, pe termen scurt, mediu şi lung. Pentru a fi credibilă, o campanie anticorupţie trebuie să aibă rezultate imediate, dar, totodată, e nevoie şi de o plan pe cinci ani, cu obiective realiste.

Într-o strategie, e necesară o disctincţie între problemele economice şi cele legate de implementare. Un model economic trebuie să răspundă la întrebări precum:

1. Care sunt costurile (şi posibilele beneficii) ale diferitelor forme de comportament ilicit ?
2. Ce măsuri de prevenire trebuie întreprinse pentru a reduce diferitele forme de corupţie ?
3. Care sunt beneficiile rezultate în urma reducerii corupţiei şi a măsurilor luate pentru sporirea eficienţei?
4. Care sunt influenţele reciproce, pozitive sau negative, dintre diferitele măsuri anticorupţie?
5. În urma răspunsurilor la întrebările de mai sus, ce serie de măsuri ar trebui adoptate şi la ce niveluri?

În ceea ce priveşte implementarea, apar alte întrebări. De exemplu, cum ar putea fi aliaţii mobilizaţi şi cum ar putea fi potenţialii inamici neutralizaţi sau cooptaţi? Cum vor influenţa măsurile întreprinse într-un domeniu abordarea fenomenului corupţiei la alt nivel? Ce trebuie să facă autorităţile pentru a nu-şi pierde paternitatea strategiei de implementare a măsurilor? Cum pot fi îmbunătăţite şansele de implementare a strategiei?

Bineînţeles, corupţia nu trebuie abordată numai în termeni economici şi de implementare. Lupta împotriva corupţiei nu trebuie văzută ca un scop final, din două motive. La un moment dat, costurile economice al reducerii corupţiei depăşesc beneficiile. Dar, o strategie corectă de prevenire a corupţiei poate fi punctul de plecare pentru restabilirea financiară a oraşului, pentru reforma furnizării serviciilor şi pentru implicarea cetăţenilor. Mai mult decât o îmbunătăţire a sistemului este reinventarea administraţiei locale.

Robert Klitgaard, Ronald MacLean-Abaroa, H. Lindsey Parris, Corrupt Cities: A Practical Guide to Cure and Prevention, ICS Press and World Bank Institute; carte aparuta in Romania la Editura Humanitas)