Nu-mi vine să cred că au trecut atâția ani și eu am îmbătrânit și el e tot mai departe.
În rest, nimic.
Acum, ca de obicei, e în sufragerie. Maria doarme la ea în cameră și eu mi-aș fi dorit, cu doar jumătate de oră în urmă, să fac dragoste cu el. A trebuit să mă mulțumesc cu atingerile mele stângace și care-mi aduc tone de vinovăție.
Nu știu de ce corpul meu uită. Habar n-am de ce-l mai vrea.
Cred că l-am ascultat azi pe Bono cântând One o oră. Nu mă mai săturam. Îl priveam pe el pe fereastră, era cu Maria în parc, și mă jucam de-a pariul din Vârsta inocenței. Dacă se uită spre geam, mai avem o șansă, dacă nu, nu.
Evident că nu s-a uitat.
Și evident că eu tot mai sper să mă vadă.
[…]
Mi se pare hilar să mă descopăr ca femeie atât de târziu și atât de aiurea. Pentru că, absolut neașteptat, după naștere corpul meu s-a schimbaqt total. Resimte bucurie și dorință și plăcere adevărată, a ajuns în sfârșit un corp viu. Doar că nu mai are cui să se ofere.

(Căsnicie, Dan Coman, Editura Polirom)