(…) Dar fie că detestam pe cineva, fie că mi-l socoteam superior, plecam ochii în faţa mai tuturor indivizilor care-mi ieşeau în cale (…) Asta mă exaspera, mă turba. Îmi mai era şi teamă de ridicol; teamă vecină durerii; drept urmare, în manifestările exterioare adoram docil rutina; mă lansam cu drag pe făgaşurile bătătorite şi, în sufletul meu, mă speriam de orice excentricitate. Dar nu era chip să rezist! Eram evoluat într-un grad de-a dreptul maladiv, cum se şi cade să fie evoluat omul vremii noastre. Ceilalţi însă, mărginiţi care mai de care, îşi semănau unii altora ca berbecii în turmă. Poate că, în tot biroul, numai mie mi se părea întruna că eram laş şi rob; asta, tocmai din pricină că eram evoluat. De fapt, nu mi se părea, ci aşa eram în realitate: un laş şi un rob. O spun cu fruntea sus. În zilele noastre, orice om cumsecade este şi trebuie să fie un laş şi un rob. E starea lui normală.

(Omul din subterană, F.M. Dostoievski)