Dar cît de mult şi de brusc se schimbă pustietatea mohorîtă a culturii noastre zugrăvite mai sus sub vraja dionisiacă! Un vîrtej mătură tot ce-i mort, putred, degenerat; îl învăluie într-un nor de praf roşu şi, ca un vultur, îl duce în văzduh. Privirile noastre zăpăcite caută în zadar tot ce-a disparut, căci ceaa ce văd s-a ridicat ca din adîncuri în lumina de aur, plin de sevă, verde, luxuriant şi infinit de nostalgic. Tragedia se află în mijlocul acestui belşug de viaţă, de suferinţă şi de bucurie. Într-un sublim extaz, ascultînd un cîntec depărtat şi melancolic; cîntecul povesteşte despre numele existenţei care se cheamă: Iluzie, Voinţă, Suferinţă. Da, prieteni, credeţi ca şi mine în viaţa dionisiacă şi în renaşterea tragediei! Vremea omului socratic a trecut. Încununaţi-vă cu iederă, luaţi toiagul in mînă şi nu vă miraţi dacă panterele şi tigrii se culcă blînzi la picioarele voastre! Acum încumetaţi-vă să fiţi oameni tragici, caci veţi fi mîntuiţi. Urmaţi cortegiul dionisiac din India pînă în Grecia! Pregătiţi-vă de luptă aprigă, dar credeţi în minunile zeului vostru!

(Nasterea tragediei din spiritul muzicii, Nietzsche, Editura Agatha)