Fostul vicepreşedinte George Bush i-a succedat lui Ronald Reagan la preşedinţia Statelor Unite câştigând alegerile din 1988. Beneficiar al unei experienţe impresionante în politica la nivel înalt, fost ambasador la ONU (1971-1973) şi director CIA (1976-1977), Bush avea propria viziune despre rolul pe care trebuie să-l joace guvernul în diplomaţie şi în afacerile interne. Programul său politic şi stilul abordat se distingeau net faţă de cele al predecesorului său. Bush se arăta mult mai aplecat spre măsuri sociale, de protecţie a mediului şi de implementare a drepturilor civile, iar în politica externă, intuind mersul reformelor lui Gorbaciov, a mers dincolo de ideea de dezgheţ, încercând să transforme URSS în aliat.
În 1990, situaţia internaţională se schimbase radical. Căderea comunismului în Europa de Est şi iminenta destrămare a Uniunii Sovietice au însemnat sfârşitul războiului rece, dar şi dispariţia vechii ordini mondiale. Statele Unite, rămase singura superputere veritabilă, nu au ezitat prea mult în asumarea rolului de lider mondial. Cel mai bun prilej pentru a demonstra acest lucru s-a ivit când, la începutul lui august 1990, trupele liderului irakian Saddam Hussein au invadat Kuweitul, un mic stat din Golful Persic, bogat în resurse petroliere. Statele Unite, deseori acuzate de lumea arabă că face jocul aliatului său din Orientul Mijlociu, Israelul, se găseau acum în faţa unei situaţii extrem de favorabile deoarece majoritatea liderilor arabi dezavuau acţiunea lui Saddam Hussein. Având şi sprijinul Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite, Bush a reuşit să formeze o coaliţie de neimaginat înainte de incidentul din Golful Persic. Pentru prima dată de la debutul conflictului arabo-israelian, ţări ca Arabia Saudită, Egipt sau Siria, erau de aceeaşi parte a baricadei cu Statele Unite.
Operaţiunile militare în Războiul din Golf au debutat la 17 ianuarie 1991. În cinci săptămâni, în care Statele Unite au folosit cele mai noi tenologii şi arme, dezvoltate ca urmare a programelor de cercetare militară susţinute de administraţiile Reagan şi Bush, irakienii erau alungaţi din Kuweit, iar la 3 martie comandanţii militari ai ambelor părţi aveau să semneze condiţiile de încetare a ostilităţilor. Bush şi liderii ţărilor arabe din coaliţie nu doreau să înainteze spre Bagdad pentru a-l răsturna pe Saddam Hussein. Astfel, după înăbuşirea revoltelor şiiţilor din sud şi ale kurzilor din nordul ţării, dictatorul irakian îşi putea permite să pretindă ca simplul fapt că regimul său supravieţuise era o „victorie a poporului irakian”.
Obiectivul principal, acela de a elibera Kuweitul şi numeroasele sale puţuri de petrol, fusese atins. Totodată, Statele Unite îşi afirmau rolul de lider pe scena noii ordini mondiale. La trei zile după capitularea Irakului, preşedintele Bush ţinea un discurs în faţa Congresului, în care expunea, în patru puncte, principiile noii ordini în Orientul Mijlociu. Deşi anunţa responsabilitatea ţărilor din regiune pentru siguranţa lor, primul punct lega „interesul naţional vital” al Americii de stabilitatea şi siguranţa în zona Golfului Persic şi propunea menţinerea prezenţei forţelor militare americane în regiune. Al doilea punct se referea la necesitatea supravegherii Irakului, pentru ca Saddam Hussein să nu-şi mai poată reconstrui arsenalul militar. Pe viitor, acest al doilea punct avea să justifice implicarea Statelor Unite în regiune, culminând cu iniţitiva actualului preşedinte George W. Bush de a invada Irakul pentru a-l răsturna de la putere pe Saddam Hussein. Al treilea punct făcea referire la procesul de pace dintre israelieni şi palestiniei şi dintre Israel şi statele arabe vecine. Statele Unite se angajau să se implice mai puternic în găsirea soluţiilor diplomatice, mai ales în privinţa conflictului dintre israelieni şi palestinieni. Din păcate, deşi aceste soluţii păreau să se materializeze odată cu semnarea istoricului acord din septembrie 1993, sub supravegherea preşedintelui american Bill Clinton, evoluţia ulterioară a arătat că acest conflict nu se poate încheia doar prin diplomaţie. El rămâne şi astăzi un focar de instabilitate în Orientul Mijlociu.
A patrulea punct era mai general şi prevedea dezvoltarea economică a popoarelor din regiune ca o condiţie importantă pentru pace. În final, Bush se referea la contextul mai larg al noii ordini mondiale. Susţinând că Războiul din Golf a fost un prim test pentru viabilitatea ei, Bush aprecia că America trecuse cu bine acest test. Pentru a caracteriza această nouă lume, Bush amintea cuvintele lui Winston Churchill despre o ordine mondială în care „principiile dreptăţii şi corectitudinii … îi protejează pe cei slabi împotriva celor puternici”.

(O istorie documentară a SUA, Iulian Cănănău, Editura Agatha)