La întrebarea cuiva „Cât e ceasul?”, firesc ar fi să răspunzi „E ora…” (nu „E orele…”), pentru că, fiind predicativ şi personal, verbul a fi e obligat să se acorde în număr cu substantivul ora, care îndeplineşte funcţia de subiect. Este foarte adevărat că, datorită atracţiei exercitate de numeralul ce indică (de la doi în sus) ora, substantivul apare la plural, iar în acest caz verbul trebuie să fie şi el la plural („sunt orele două”, „sunt orele douăsprezece”, sunt orele douăzeci şi două” etc.), dar acest mod de construcţie nu mi se pare cel mai potrivit: „Cât e ora?”; „Sunt orele…”.
(…)
De altfel, definiţia îmsăşi a orei (a se vedea DEX) susţine acest lucru, ea vizând „momentul arătat de fiecare dintre cele douăzeci şi patru de părţi în care e împărţită o zi, fiecare dintre cifrele inscrise pe cadranul unui ceasornic, care marcheaza acest moment” (subl. ns.)
(…)

(Vorbiţi şi scrieţi corect, Ilie Ştefan Rădulescu, Editura Teora)