Decizia istorică în cazul Brown contra Comisia de învăţământ din Topeka (1954) nu a dus automat la dispariţia segregaţiei rasiale din şcolile americane. Hotărârea Curţii Supreme nu se referea direct la autorităţile statale şi, în multe cazuri, acestea refuzau să coopereze pentru implementarea politicii de desegregare, fiind nevoie de alte procese lungi şi costisitoare împotriva statelor respective. În al doilea rând, exista problema segregaţiei de facto, nu numai de jure, atât în Sud cât şi în Nord, ca o consecinţă a separării comunităţilor pe baze rasiale. În fine, societatea americană rămânea segregată în multe domenii ale vieţii publice: angajarea în muncă, serviciile publice, participarea la actul de justiţie în calitate de jurat, exercitarea dreptului de vot etc.
Era tot mai evidentă necesitatea ca şi celelalte puteri federale, Congresul şi Guvernul, să se implice direct în implementarea drepturilor civile, prin măsuri hotărâte, elaborând un tip de politică numit „acţiune susţinută” (affirmative action). Mişcarea pentru drepturi civile, produsă efectiv de hotărârea Curţii Supreme, milita pentru acest lucru. Una dintre primele acţiuni de protest a fost şi cea din Montgomery, capitala statului Alabama, unde, timp de un an, populaţia de culoare a boicotat serviciile de transport public din oraş cerând angajarea şoferilor negri în sistem şi interzicerea practicii de acordare a locurilor de pe scaune cu prioritate albilor. Pastorul bisericii frecventate de Rosa Parks, femeia care, în decembrie 1955, a iniţiat protestul, s-a trezit, fără să vrea, în fruntea acţiunii. El era un tânăr de 26 de ani, pe nume Martin Luther King, Jr. Incidentele ce au urmat, violenţa împotriva negrilor din Montgomery, inclusiv atacarea propriei case, condamnarea la închisoare şi decizia Curţii Supreme a Statelor Unite în favoarea sa, l-au întărit pe King în lupta sa pentru drepturi civile şi l-au propulsat în ochii întregii naţiuni.
În 1957, King a contribuit la formarea Conferinţei Liderilor Creştini din Sud (Southern Christian Leadership Conference – SCLC), o organizaţie a bisericilor şi a pastorilor negri, care milita împotriva segregaţiei rasiale. Treptat, Martin Luther King, Jr. a devenit cel mai important lider al mişcării pentru drepturi civile la nivel naţional. La baza gândirii sale politice stăteau două principii fundamentale în strânsă legătură unul cu celălalt: protestul prin non-violenţă, sau rezistenţa pasivă, pe care o promova în numele moralei creştine şi sub influenţa scrierilor lui Mahatma Gandhi, şi nesupunerea civică, o idee anunţată de scriitorul american Henry David Thoreau în secolul al XIX-lea, conform căreia fiecare cetăţean are dreptul şi datoria morală de a nu se supune legilor injuste.
King a fost şi unul dintre cei mai buni oratori din istoria Americii. La 28 august 1963, în Washington D.C., în faţa unei mulţimi de 200.000 de oameni care protestau pentru drepturi civile şi locuri de muncă, Martin Luther King, Jr. a ţinut un discurs emoţionant despre visul său de înfrăţire a tuturor cetăţenilor americani indiferent de rasă sau credinţă sub cupola generoasă a idealurilor democratice enunţate în Declaraţia de Independenţă. Şi astăzi, după patruzeci de ani, mesajul său, devenit un clasic al artei oratorice, îi mişcă şi îi inspiră pe americani şi pe străini deopotrivă. Multe dintre dezideratele enunţate de el au devenit realitate, dar altele, cum ar fi rata crescută a criminalităţii şi sărăcia pe scară largă în cadrul comunităţilor afroamericane din marile oraşe, au rămas probleme nerezolvate chiar şi în zilele noastre.
Mitingul din Capitală şi discursul lui King au contribuit decisiv la întărirea avântului politic ce avea să ducă la adoptarea Legii drepturilor civile din 1964. Aceasta interzicea discriminarea în serviciile publice, în programele finanţate din bugetul federal, autoriza Departamentul de Justiţie al Statelor Unite să instrumenteze cazurile prin care se urmărea desegregarea în şcoli şi interzicea discriminarea bazată pe rasă şi sex în locurile de muncă din sectorul privat. Legea ataca şi discriminarea la care erau supuşi cetăţenii afroamericani din sud în privinţa înscrierii pe listele de alegători. În ciuda termenilor duri ai textului de lege, puterea federală nu prea avea cum să-şi ducă în practică măsurile punitive. Se impunea aşadar adoptarea unei noi legi a drepturilor civile, care să se refere la dreptul de vot şi să-i confere guvernului federal autoritatea de a interveni în implementarea măsurilor antidiscriminatorii.
Preşedintele Lyndon B. Johnson, fostul Vicepreşedinte şi succesor al lui Kennedy, a jucat atunci un rol foarte important în adoptarea de urgenţă a Legii drepturilor de vot (1965). Această lege permitea amestecul fără precedent al puterii federale în treburile interne ale statelor. În ţinuturile (counties) în care, pe listele de alegători, era înregistrată mai puţin de cincizeci la sută din totalul populaţiei cu drept de vot, acesta fiind un indiciu al discriminării rasiale, Departamentul de Justiţie prelua controlul asupra procesului de înregistrare; orice schimbare în legislaţia privitoare la alegeri trebuia aprobată de Procurorul General al Statelor Unite; legea califica drept infracţiune orice măsură îndreptată împotriva exercitării dreptului de vot.
Cu ocazia deschiderii lucrărilor la adoptarea acestei legi, preşedintele Johnson a ţinut un discurs istoric în faţa Congresului. Cunoscut sub numele de „Făgăduinţa americană”, mesajul articula dorinţa negrilor de a deveni cetăţeni cu drepturi depline, în conformitate cu scopul formulat în Declaraţia de Independenţă. Respectarea drepturilor tuturor cetăţenilor era făgăduinţa Americii. Îndeplinirea ei însemna totul pentru democraţie.
Discursul lui Johnson, înălţător şi elocvent, a rămas un exemplu de folosire a autorităţii morale a preşedintelui ca punct central în conducerea destinelor democraţiei americane. Influenţa şi prestigiul instituţiei prezidenţiale ajunseseră la apogeu.

(O istorie documentară a SUA, Iulian Cănănău, Editura Agatha)