Zilele trecute stăteam de vorbă cu colegul meu scoţian despre fotbal. Discuţia a alunecat spre David Beckham. Ne-am distrat puţin pe seama averii lui (glumiţe de oameni fără bani), după care scoţianul a avut o uşoară grimasă şi a dat sentinţa:

He’s done.

A urcat întîi vocea, apoi, în timp ce rostea done a coborât tonul. Adică, chiar dacă nu ai fi ştiut ce înseamnă, tot ţi-ai fi dat seama că propoziţia are legătură cu sfârşitul.
În cazul nostru, sfârşitul lui Beckham. Sfârşitul profesional, sfârşitul formei fizice de odinioară.

Despre pronunţia scoţianului nu are rost să vă mai povestesc. Nu vă spun decât că a rostit done de parcă ar fi fost don.

Şi totuşi, care ar fi cea mai bună traducere a lui He’s done? E sfârşit? Nu sună bine. E terminat? Cam aşa ceva. He’s finished, a adăugat scoţianul, simţind nevoia, uitându-se la faţa mea, să lămurească sensul lui done, în acest context.