Chiar pe la mijlocul secolului XIX se mai vedeau prin unele locuinţe din Franţa nişte tapete bizare, care, în primul moment, păreau că sunt repetarea unui fel de model, dar, privite mai de aproape, mărturiseau că, iniţial, serviseră cu totul altui scop: asignate, care constituiseră faimoasa monedă-hârtie a marii revoluţii, slujeau acum – crudă ironie – ca tapet, după ce ajunseseră să scadă la mai puţin de a suta parte din valoarea lor iniţială.

Pe vremea când secolul XVIII – epoca rococo-ului, a lui “ancien regime”, a cozii şi a malacofului – se apropia de sfârşit, tot felul de forţe, aţâţate de ură şi dispreţ, se ridicau împotriva a tot ce existase până atunci. Alături de formidabila izbucnire politică – şi care înlăturase domnia regilor francezi – se uită prea des, că şi în domeniu artei s-a produs o răsturnare tot atât de puternică. Arta plastică, obosită de graţia timpului trecut, tindea spre înapoiere la simplitatea antică; prin literatură răbufnea furtuna cu care Götz von Berlichingen şi-a trântit ferestrele, odată cu acele cuvinte ale dramei citată de atâtea ori; Wolfgang Amadeus Mozart, după cum a recunoscut perfect de bine elevul său, Neukomm, a dat, cu ale sale Figaro, Don Gionanni, Flautul fermecat şi alte opere instrumentale, lovitura de graţie muzicii rococo-ului. În Figaro, sub aparenţa unei tonalităţi – care nu rareori este colorată de o nuanţă răutăcioasă – înfuriată – se anunţă tunetul revoluţiei franceze.

Popoarele erau obosite de viaţa, pe cât de elegantă, pe atât de lipsită de răspundere, care domnea la multe Curţi şi în multe cercuri ale societăţii. Franţa, a cărei regalitate fusese multă vreme pildă pentru domnitorii Europei – în afară de cei englezi – trebuia să se prăbuşească de pe înălţimi, pentru că şefii ei fuseseră prea pretenţioşi, crezând că naţiunea va putea suporta atâtea războaie, administraţie proastă şi corupţie. Campania de şapte ani, pe care germanii au socotit-o adesea numai ca un conflict între Frederic cel Mare şi Austria, a fost un război mondial care a costat-o pe Franţa posesiunile ei americane Louisiana şi Canada, după ce suferise pierderi mari şi în Indii. Luxul dement al Curţii din Versailles, cheltuielile cu armata şi flota, proasta administraţie din ţară, toate acestea au frânt puterea economică a Franţei. Declinul a grăbit creşterea a două mari fluvii, atrase după sine în revoluţie: ideile noi cu privire la reforma statului ieşite din capul burgheziei, şi hotărârea definitivă de acţiune luată de ţărani şi de proletariatul marelui oraş. Încă cu mult înainte de anul hotărâtor care a fost 1789, se produsese revolta ţăranilor flămânzi. Urcarea pe tron a lui Ludovic XVI în vara lui 1774 devenise simbolul a numeroase revolte provocate de foamete şi care s-au repetat ulterior, pentru ca apoi, în 1786 – pe timpul când la Viena avea loc premiera lui Figaro – să reizbucnească cu şi mai mare furie. În sfârşit, paharul se umpluse. Lipsa de pâine părea tot atât de insuportabilă ca şi birurile feudale, dările către stat, biserică şi marii moşieri care trebuiau plătite. La 1789 răscoalele au început să se arate peste tot; revoluţia nu mai putea fi împiedicată. Chiar dacă la început răsturnarea statului a îmbrăcat forme relativ uşoare, conducătorii ei tot au avut nevoie de bani pentru realizarea planurilor lor. Şi tocmai acest element lipsea. Tezaurul era gol, datoriile statului apăsau greu pe spinarea ţării, impozitele nu se încasau decât foarte dificil şi neregulat – deci se cerea găsirea unui mijloc pentru finanţarea drumului cel nou. Puteau să existe îndoieli asupra naturii acestui mijloc, dar un singur lucru era sigur: numai emisiunea de hârtie-monedă putea ajuta.

Pentru înţelegerea neobişnuitelor condiţii financiare care au domnit în timpul anilor de revoluţie în Franţa, este neapărată nevoie să avem în faţa ochilor, în trăsături largi, desfăşurarea istorică a uriaşei răsturnări. “Cea de-a treia stare, burghezia, după ce secole de-a-rândul nobilimea jucase rolul preponderent în stat, devenise conştientă de puterea ei. Sfiiciunea, umilinţa, cu care burghezia era obişnuită să vadă casta privilegiată, s-a transformat odată cu trezirea conştiinţei de sine în dispreţ şi ură. Când, la 5 mai 1789, a fost convocată reprezentanţa poporului (Statele Generale), mai mult de jumătate dintre deputaţi erau reprezentanţi ai burgheziei. Aleşii ei cereau pentru această clasă dreptul personal de vot, rezervat până atunci nobilimii şi clerului. Individul cerea, ieşit din masa clasei sale, să fie recunoscut, iar o constituţie trebuia să-i asigure aceste drepturi. Regele a refuzat să satisfacă această dorinţă şi revolta a izbucnit. La 14 iulie Bastilia a fost luată cu asalt. Nobilimea a renunţat la privilegiile ei, iar Adunarea Naţională a anunţat, în contradicţie cu privilegiile distruse ale vechilor stăpâni, “drepturile omului” (s-ar fi exprimat mai limpede dacă ar fi proclamat “drepturile individului”).

Libertatea personală nemărginită, care principial trebuia să domnească, dar care, cum se întâmplă de obicei în democraţiile neîntărite încă, nu există decât pe hârtie, a denaturat repede în arbitrarul şi bunul plac al “domniei de groază”, în timpul căreia au fost ucişi, fără nici o alegere, toţi cei care nu erau pe placul stăpânilor. După ce Tuileriile au fost luate cu asalt şi Regele închis în Temple, dictatorii – fiecare înlocuit în scurtă vreme mereu de alt urmaş – şi-au început domnia lor de groază. Nu este de mirare că şi comuniştii de mai târziu se arată atât de înrudiţi spiritual cu conducătorii radicali ai politicii franceze. Libertatea, de care iresponsabilii posesori ai puterii abuzau şi pe care poporul o inţelegea greşit, s-a transformat într-o sclavie de cea mai urâtă speţă. În sfârşit, membrii Convenţiei Naţionale s-au săturat şi de munca sângeroasă a întunecatului avocat Robespierre, criminalul a fost dezbrăcat de putere şi executat.

Încetul cu încetul, sub Directorat, mişcarea a revenit pe drumuri mai liniştite. Dar cum, după anii de pustiire în interior şi de războaie în afară, tot mai continuau zdruncinările în viaţa de stat, se înţelege de la sine că şi situaţia financiară a Franţei din acei ani era cafastrofală.

Finanţele franceze s-au clădit în anul 1789 pe legile elaborate în 1726 după încetarea ecoului afacerii Mississippi. Unitatea monetară era livra de 20 de “sous”, cea mai mică monedă fiind “le denier”’, din care 12 bucăţi făceau un sous. Erau monede de aur, argint, “billon” (un amestec de cupru, zinc şi nichel) şi cupru. În afară de moneda metalică mai circulau şi bilete ale casei de scont (billets de la caisse d’escompte). Ele au fost înzestrate cu un curs forţat, la început pentru Paris, mai târziu însă valabil şi în provincie. Suma totală a acestor bilete de casă se ridica în mai 1789 la 119,2 milioane de livre. Monedă metalică se afla în circulaţie în ţară 2,2 miliarde de livre. Deşi biletele erau emise pe diferite valori – cea mai mică era de 200 de livre – ele au început să înlocuiască monedele. Aceasta însemna, deci, că moneda bătută era pusă la o parte pentru că nu-i strica omului să fie prudent. Bineînţeles, că urmarea a fost un “agio” pentru metal – monedele aveau un curs cu 2-5 procente mai ridicat decât hârtiile.

Când au avut loc consfătuirile asupra planului unei noi emisiuni de hârtie-monedă, deputatul La Rochefoucauld a declarat: “Noi nu avem să hotărâm dacă emisiunea de hârtie-monedă este sau nu permisă, ci să socotim dacă o hârtie primejdioasă, cum sunt biletele casei de scont, poate fi înlociută cu o alta care merită mai multă încredere”.

Principiul care sta la baza emisiunii noilor bani, a “asignatelor”, consta în aceea că toate bunurile confiscate regelui, clerului şi bisericii, ca şi ale nobilimii emigrate, să slujească drept garanţie. Cum la început nu s-au emis decât 400 de milioane de livre, în timp ce valoarea domeniilor de mai sus era apreciată la zece miliarde, emisiunea asignatelor părea într-adevăr o operaţie fără nici o primejdie. Publicul trebuia să aibă încredere, pentru că spiritul financiar al decretului din 19/21 decembrie 1789, care îngăduia asignatele, consta în găsirea de mijloace pentru satisfacerea provizorie a creditorilor statului, apoi utilizarea practică, “realizarea”, cum suna termenul comercial, a averii statului, adică tocmai a moşiilor confiscate şi dizolvarea lor în părticele utilizabile. Deci, la început, asignatele aveau caracterele exclusive ale unei asigurări de credit şi ipotecare. Ele meritau încrederea pe care o reclama deputatul La Rochefoucauld. Dar nu a trecut mult şi condiţiile economice şi financiare ale zbuciumatelor timpuri nu mai puteau fi cârmuite de conducătorii revoluţiei, mai ales pentru motivul că, în cele mai multe cazuri, aceştia erau mai tari în teorie decât în faţa realităţilor vieţii. Trebuie însă să cădem de acord, că le lipsea experienţa, aşa că s-a întâmplat să se trezească neputincioşi în faţa nenorocirii pe care, fără voia lor, au provocat-o pentru simplul motiv că nu i-au cunoscut cauzele. De la început n-au avut nici o putere, atunci când, în prima clipă, aproape de neînţeles, de independenţă a banului, asignatele şi-au schimbat foarte repede caracterul şi au pornit-o pe cu totul alte drumuri decât cele ce i-au fost poruncite.

Nu se poate aduce nici o imputare deputaţilor sau miniştrilor francezi. Fantomaticele evenimente i-au depăşit. Dar şi mai târziu, oamenii de răspundere s-au găsit iarăşi în faţa unor probleme asemănătoare şi iarăşi n-au putut face nimic… “Lucru ciudat, scrie un economist de pe la mijlocul secolului XIX, cu tot exemplul groaznic al economiei asignatelor, vedem iarăşi, în timpurile critice şi în aproape toate ţările, făcători de proiecte venind cu aceeaşi propunere menită să ne scape de nevoi”. De altfel…

Thackeray, unul dintre cei mai mari ironişti, exprimă în altă legătură de idei, o frază care ar pufea fi foarte bine aplicată finanţiştilor din timpul primului sistem, eroilor inflaţiei din Germania: “Yes, madam, spune genialul satiric în Virginians, we are not, as our ancestors were. Ought we not to thank the Fates, that have improved our morals so prodigiously, and made us so eminently virtuous?” (Noi nu suntem aşa cum erau strămoşii noştri. Nu ar trebui să mulţumim soartei, pe care morala noastră a perfecţionat-o într-atâta şi care ne-a făcut virtuoşi într-un astfel de grad?). Este necesar, poate, ca să înţelegem mai bine dezvoltarea luată de asignate, să vedem în ce chip se petrecea emisiunea de hârtie-monedă.

Monedele de aur şi argint pot fi, în parte, înlocuite de bancnote, cu condiţia ca în orice moment acestea să poată fi schimbate în monedă bătută. Adică, atunci când aceste hârtii au fost emise de o bancă, deci când reprezintă un credit pe care publicul l-a acordat băncii (cum a fost cazul în Saxonia şi Bavaria, sau în Statele Unite cu dolarii-hârtie ai băncilor provinciale şi în Italia cu hârtia-monedă a Băncii di Napoli). Hârtia-monedă emisă de stat trebuie să stea pe picior de egalitate cu aceste bancnote. Trebuie ca, în afară de bănci, să mai fie primită – respectiv schimbată – şi de orice casă publică Atâta timp cât băncile şi casele schimbă în mod regulat astfel de bancnote, la cerere, încrederea publicului rămâne neschimbată. Nimeni nu le mai schimbă decât în măsura în care are nevoie de monedă-hârtie şi cea mai mare parte a monedelor rămâne ca acoperire în bănci.

Dacă însă emisiunea de bancnote este înmulţită, ele încep să revină într-o măsură mai mare în caserie. Trebuie, deci, să se dea în schimb monedă bătută în cantitate mult mai însemnată ca înainte şi nu este exclus ca depozitul de monedă de metal al băncilor să ajungă foarte redus sau chiar să fie consumat pe de-a-ntregul. Atunci este şi timpul să se înceteze cu emisiunile de hârtie-monedă. Dacă nu se întâmplă aceasta, banca – sau statul – ajunge în stare de incapacitate de plată şi nu mai poate menţine circulaţia bancnotelor – care reprezintă un credit – decât prin măsuri forţate. Din clipa în care a fost fixat un curs forţat, banul metalic capătă de la sine o valoare mai mare decât hârtia de sumă egală pentru că a devenit mai căutată, deci s-a scumpit. Cel care a obţinut moneda de metal, o păstrează – de oarece, în orice caz, nu ea se devalorizează mai greu decât hârtia.

Neemiţându-se noi bancnote, statul, cel puţin în teorie – ca urmare a avântului luat de comerţ şi industrie, care reclamă o înmulţire a afacerilor şi prin aceasta o mai mare circulaţie financiară – statul însuşi poate redresa valuta, astfel ca moneda de metal şi de hârtie, capătă din nou aceeaşi valoare. Dar dacă presa de bancnote lucrează mai departe, valoarea hârtiei scade tot mai mult, până ce ajunge să fie depreciată cu totul. Recordul îl deţine marca germană de hârtie din octombrie 1923, care a ajuns până la a nu mai valora decât a miliarda parte din valoarea ei în aur. Grotescul înfiorător al acelor zile va rămâne neuitat, atât nouă, cât şi celor care îi poartă răspunderea.

Atât de mult nu a coborât livra asignatelor. Dar, este absolut indiferent, cât de mică sau de mare este fracţiunea valorii iniţiale a valorii ajunsă la capăt, dacă s-a atins marginea lui nimic.

Prima emisiune de asignate era concepută ca un sistem de obligaţiuni pentru satisfacerea creditorilor statului şi era compusă din bucăţi a 10.000 de livre. Ele erau purtătoare de o dobândă de cinci la sută, deci, nu puteau fi încă socotite ca bani. La 17 aprilie 1790, a fost hotărâtă emiterea unei a doua serii, de 1000, 300 şi 200 de livre, purtătoare de o dobândă de trei la sută. Ele au apărut la 10 august şi au dezamăgit administraţia financiară, căci cu toată dobânda, cursul lor nu a crescut, aşa cum se aştepta. Astfel, s-a conceput planul unei a treia emisiuni, şi chiar mai masive, adică în sumă de trei miliarde de livre. Atotputernicul finanţist Necker a fost îngrozit când a auzit despre această intenţie, căci îşi dădea seama de cele ce vor urma. El şi-a înaintat demisia, dar abia decretele Adunării Naţionale din 29 septembrie şi 8 şi 10 octombrie 1790 au creat adevăratele asignate.

Ele nu mai erau împovărate de dobânzi şi cupoane şi au început o cursă la vale timp de cinci ani. O singură dată, în a doua jumătate a anului 1793, drumul lor a mai urcat subit – după cum vom vedea – pentru ca imediat să se prăbuşească şi mai adânc. Pentru simplificarea lucrurilor, asignatele purtătoare de dobânda de trei la sută şi-au pierdut-o, dar, brave, se ţineau totuşi în pas cu rudele lor mai tinere. Noua emisiune a fost redusă la 1,2 miliarde de livre. Valoarea nominală a notelor mergea descrescând, de la 200 până la 50 de livre. În decurs de un an, din obligaţiuni sigure, asignatele au ajuns hârtie-monedă pentru care noţiunea de “acoperite prin domeniile statului” ajunsese foarte repede să nu mai existe decât în închipuire.

În acest timp, veniturile din dări scădeau tot mai mult. Nesiguranţa situaţiei, care în 1791 făcea să se creadă că revoluţia putea fi înfrântă de credincioşii regelui, explică faptul cu uşurinţă. La 24 octombrie, Camille Desmoulins declara că reacţionarii ar fi întors în favoarea lor mişcarea populară din iulie şi august 1789. El a vorbit despre slugile ajutătoare ale tronului şi a spus: “Diavolii aristocraţiei au dovedit o abilitate infernală”. Noul sistem urmărea să izbească în primul rând marile venituri şi averi, dar abia era în curs de construcţie şi nu dădea roadele dorite. De aceea, clasele mai sărace, care reclamau cu tărie o îndreptare a situaţiei lor, nu mai plăteau şi, bineînţeles, nici ceilalţi… Daruri benevole, cum era de pildă acea “Contribution patriotique”, au dat în 1790, în locul a 150 de milioane aşteptate, numai 31 de milioane. Rezultatul final, la 1 februarie 1793, a fost de 111,6 milioane de livre, în cea mai mare parte devalorizate. Rezultatul împrumutului forţat din 1793, care trebuia să producă un miliard, nu a trecut de 200 de milioane, cam atât la cât se urcau nevoile Republicii pe timp de trei săptămâni. Devalorizarea cuprindea toate intrările curente şi le micşora, în timp ce revoluţia se dovedea costisitoare şi provoca cheltuieli din ce în ce mai însemnate. Începând din anul 1793, impozitele care se încasau erau atât de neînsemnate, că presa de hârtie-monedă rămăsese aproape singurul mijloc de a acoperi nevoile statului. Ea lucra şi asignatele îşi continuau cursa lor nebună la vale. Guvernele revoluţiilor n-au niciodată un călăreţ atât de dibaci, încât să poată dresa caii care au luat-o razna.

Bineînţeles că monedele de aur şi argint dispăruseră de mult din circulaţie. Era, deci, neapărată nevoie de crearea unei monezi divizionare sub 50 de livre – cea mai mică valoare nominală a asignatelor. Căci statul trebuia să-şi facă plăţile sub 50 de livre într-o monedă împovărată cu agio, deci pierdea la plăţi, iar pe deasupra îşi mai putea lua adio pentru totdeauna de la moneda metalică. Astfel că la 6 mai 1791, Adunarea Naţională a autorizat emisiunea de bucăţi a cinci livre pentru 100 de milioane. Nu a trecut mult până ce a autorizat şi asignate de 50, 25 şi 10 sous. Înainte de apariţia acestor mijloace de plată, lipsa lor era foarte greu simţită mai ales de oamenii săraci. De aceea s-au găsit corporaţii şi chiar persoane particulare care, fără nici un drept sau autorizaţie, au venit în ajutorul economiei comerţului mic scoţând pe propriul lor nume şi risc monedă măruntă. Piaţa a fost inundată de o mulţime de bani particulari care, bineînţeles, erau fără nici o valoare şi măreau zăpăceala, dar aveau cel puţin darul să fie de ajutor momentan în situaţii penibile. Aceste hârtii primite peste tot pentru că lumea avea absolută nevoie de ele erau numite “bilete de încredere”. Într-adevăr, trebuia să ai încredere în ele, dar cu timpul scăpai de aceste “billets de confiance”, de bonurile ajutorului patriotic ca şi de altele asemănătoare. Au mai fost bătute chiar şi nişte “monede de încredere”. Ele au avut cam aceeaşi valoare ca şi în noiembrie 1923 bănuţii de dinaintea războiului 1914-1918 în Helgoland, care au apărut brusc în circulaţie şi erau primiţi de toată lumea.

La începutul anului 1793 Franţa era în război cu aproape toate naţiunile Europei: lupta cu Anglia, Germania, Prusia, Austria, Olanda, Sardinia-Piemont, Neapole şi Spania. La acest război se adăugau revolte conduse şi combătute cu aceeaşi cruzime în Vendeea, Normandia şi în Provenţa. Uriaşele cheltuieli necesitate de aceste evenimente zoreau presa de bancnote să lucreze mai rapid. Dar deprecierea banilor nu survenea după noua emisiune, ci se producea înainte de apariţia ei – o constatare care la prima vedere pare destul de bizară, dar care s-a făcut întotdeauna. Motivul consta în neîncrederea publicului, neîncredere care creştea pe măsură ce se înmulţeau necontenit banii de hârtie pe care lumea nu-I mai primea decât cu un scont puternic. Cum apăreau hârtiile noi, în aceeaşi clipă erau şi depreciate. Urmările sunt uşor dr înţeles.

Transformarea asignatelor din bonuri ipotecare în monedă-hârtie trebuia să se facă nu pentru că acoperirea lor cu domenii ale statului nu corespundea realităţii, ci, după cum s-a spus, ele nu aveau decât o valoare “proclamatorie”. Fără îndoială ideea era sănătoasă, dar ea nu suporta transpunerea în realitate căci, înainte de vânzarea lor, domeniile erau de fiecare dată supuse unei evaluări speciale care servea de bază la licitaţii. Aşa că, odată cu deprecierea asignatelor, creştea fără să se oprească şi suma oferită pentru domeniul în cauză. Nu valoarea nominală a asignatelor, cum fusese ideea iniţială, reprezenta raportul cu pământul, ci adevărata valoare a lor. Astfel că niciodată echilibrul acoperirii nu putea deveni eficace. Credinţa în garanţia oferită de bunurile statului s-a evaporat cu totul când s-a văzut că asignatele intrate în casa statului nu mai erau distruse, ci redate iarăşi circulaţiei. Se mai adăuga la aceasta şi faptul că oferta de domenii din uriaşul patrimoniu al statului întrecea cu mult cererea. “Ipotecarea” – asigurarea dată prin posesia domeniului – trebuia să-şi găsească expresia în arderea asignatefor intrate în mâinile statului. Şi, după ce că nu mai erau distruse, se fabricau acum mai multe asignate decât fuseseră distruse vreodată. Aşa că era tot acelaşi lucru, dacă mai circulau încă vreo câteva petice de hârtie în plus. Marea de hârtie îşi înălţa tot mai sus valorile către coasta unei existente socotită puternică, până ce-o acoperi cu totul. Toate încercările de stăvilire au trebuit să rămână fără folos. Guvernul stătea neputincios ca în faţa unei catastrofe a naturii. În afară de zăpăceala indescriptibilă a finanţelor în interior se mai constata, cu groază, cum se producea în străinătate un fenomen la care nu se gândise nimeni până atunci. Guvernul nu ştia că izvorul principal pentru stabilirea deprecierii monetare era cursul de schimb, adică valoarea valutei străine, valoarea aurului în unităţi de hârtie, precum şi standardul general al preţurilor.

Ca să nu cadă cursul de schimb, moneda de hârtie are nevoie de un stat puternic din punct de vedere financiar, gata, în caz de nevoie, să intervină cu mijloacele sale băneşti. “Dacă însă afacerile statului sunt conduse de o adunare fără experienţă, în timpul unei decăderi generale a economiei, din cauză că statul este înglobat în datorii, atunci cursul de schimb cade cu siguranţă”, spune un economist german. “În timpul Revoluţiei, Adunările Naţionale nu ştiau că aşa numitul curs al asignatelor nu era altceva decât cursul de schimb”.

Desigur că mulţi, citind aceste rânduri, nu-şi vor putea reţine un zâmbet amar şi ironic. O ştiu, se vor gândi ei, am cunoscut, ca să nu uităm niciodată, ce se cheamă cursul de schimb şi ce importanţă are! Oare se poate şterge vreodată amintirea acelor zile din anii 1922 şi 1923 în care la început dădeai neînţelegător din cap, când dolarul urca la 100, la 200, la 500, pentru ca apoi, volubil şi graţios, să sară peste 1000. Când neobosit şi cu paşi grei a păşit peste zeci de mii, apoi, înaintând cu codire, ca şi când s-ar fi temut chiar de sine însuşi, până la sute de mii; când, după un timp, în pas vioi, a lăsat în urmă şi milionul, pentru ca, întocmai ca o maşină turbată, să calce în picioare miliardul, şi, singur învingător, să se oprească în vârful acelui Gaurisankar de patru miliarde de mărci! Să nu mai ştim noi cum acele cuvinte magice “franci elveţieni, guldeni olandezi, pfunzi englezi” deschideau toate uşile, cum străinii, cu o singură unitate a valutei lor, puteau trăi în belşug săptămâni de-a-rândul în Germania, cum împărţeau miliardele şi râzând, primeau o grămadă tot mai mare de maculatură la cursul de schimb? Noi, care n-am fost atât de fericiţi spre a poseda devize, valută – cu puţin înainte ai fi zis că valuta trebuie să fie cine ştie ce nume exotic de fată – noi, care stăteam la vitrinele caselor de schimb şi priveam îndelung facsimilele bancnotelor de 100 de dolari sau de guldeni, pentru că nu ştiam dacă a doua zi vom mai fi în stare să ne cumpărăm pâine, ba ceva mai mult, care nu ştiam dacă chiar în aceeaşi seară vom mai avea ce face cu biletele noastre imprimate cu o cifră urmată de 10 sau 12 zerouri, noi am căpătat cel mai bun învăţământ privitor la importanţa pe care o are cursul de schimb. Bunuri adunate, păstrate de generaţii de-a-rândul în familie, moştenite şi înmulţite, se scufundau în nimic, în acel abis al cursului de schimb, la malul căruia valutele nobile, stabile, începând cu scoica sălbaticilor Kauri şi sfârşind cu “greenback”-ul arnerican, dansau o horă sarcastică şi umilitoare.

Valoarea pe care o monedă o are în străinătate este determinată de diverse fapte şi condiţiuni, cum ar fi: situaţia schimbului de mărfuri cu străinătatea, bilanţul plăţilor, legăturile de credit internaţionale şi multe altele. Este limpede, că toate aceste influenţe sunt uşor susceptibile la schimbări prin evenimente neprevăzute de natură politică sau economică, prin invenţii, catasfrofe ale naturii sau prin pasiuni omeneşti. Direcţia în care aceste valori deviază în deprecierea monetară internă, poate fi tot atât de puţin determinată într-o formulă cu valabilitate generală, ca şi gradul până la care ele se pregătesc să urce sau să coboare. Bineînţeles, preţul aurului este arătat de curba cursului intern al monedei-hârtie, dar aurul, ca valută mondială, este în strânsă legătură cu cursul de schimb extern.

Dacă, deci, se găsesc diferiţi factori care să influenţeze cursul de schimb, lipsesc însă dintre ei bunurile nemişcătoare ale unui stat: imobilele; în Franţa, domeniile – acoperirea asignatelor. Străinului îi rămâne indiferentă o asemenea proprietate, pentru că, în general, nu ţine s-o cumpere. Abia atunci când s-ar trezi în el dorinţa de a-şi însuşi ceva din bunurile nemişcătoare ale unei ţări străine, cursul de schimb ar pufea fi influenţat.

Dacă revoluţionarii şi-ar fi dat seama de importanţa pe care o are cursul de schimb pentru cursul asignatelor, ei ar fi avut posibilitatea să-l ridice pe cale artificială sau să-l menţină la un anumit nivel. Pentru aceasta nu aveau nevoie decât să ofere spre vânzare în străinătate o mare parte din imobilele franceze, dând astfel bogătaşilor străini posibilitatea să investească în Franţa o parte din averea lor şi chiar în condiţii mai avantajoase decât ar fi putut-o face în propria lor ţară. Cel puţin încercarea ar fi fost cu putinţă. Poate că teama străinilor de a cumpăra domerii într-o ţară neliniştită, zguduită de revolte şi războaie şi încă neîntărită într-o formă de stat, ar fi fost înlăturată, după toate probabilităţile, de perspectivele unui câştig mare.

Dar finanţiştii din adunările naţionale şi guverne nu se gândeau să preconizeze asemenea măsuri. Căci, abstracţie făcând de faptul că habar n-aveau de chestiuni financiare – aşa cum nici noi n-am ştiut până la inflaţie de importanţa cursului de schimb – iar străinii, oricare ar fi fost ei, erau consideraţi ca duşmani ai patriei. Convenţia supusese chiar confiscării multe dintre bunurile aparţinând străinilor. Aşa ceva nu putea decât să-i sperie pe cei ce nu erau francezi. Cum fuseseră interzise francezilor şi depunerile în băncile ţărilor cu care Franţa se afla în război – contravenienţii erau socotiţi trădători de patrie – legătura asignatelor cu valuta străină a fost ruptă cu desăvârşire. Dar cum valuta nu putea fi sprijinită numai cu -puterile din interiorul ţării, ci trebuia să fie dependentă de cursul de schimb, valoarea asignatelor cădea văzând cu ochii, din ce în ce mai jos. Şi cât de departe erau finanţiştii francezi de înţelegere pentru aceste lucruri, cât de puternic credeau în teoria cantităţii – care nu ţinea seama decât de cantitatea “hârtiei-monedă” în raport cu moneda de metal, o dovedeşte părerea alsacianului Hofmann. Cartea lui, Reflexions sur les moyens de favoriser la circulation des assignats et de leur rendre leur valeur réelle, conţine, ca ultimă înţelepciune, fraza: “Am trăit să vadem cum asignatele au pierdut din curs în măsura în care se înmulţeau; am văzut cum moneda metalică dispărea din circulaţie în măsura în care asignatele pierdeau din valoare şi în măsura în care, din cauza prăbuşirii, moneda bătută devenea mai rară. Este deci, de la sine înţeles, că dacă micşorezi cantitatea de asignate, urci valoarea lor”.

Bineînţeles, numai că nu trebuie să uiţi ceva: să micşorezi cantitatea, căci cursul de schimb, dependent în cea mai mare parte de alte lucruri, interzice o urcare. Inflaţia germană nu a luat proporţiile distrugătoare pentru că circulaţia bancnotelor a crescut într-o măsură uriaşă, ci pentru că emisiunea lor a trebuit să ia proporţii gigantice din cauză că Tratatul de la Versailles, ocuparea Ruhrului şi sistemul economic, au făcut să crească cursul de schimb împotriva Germaniei.

În anii 1793 şi 1794 guvernul a decretat măsuri, cu sancţiuni extrem de aspre, menite să împiedice căderea cursului asignatelor. Cumpărarea şi vânzarea de metale preţioase, precum şi refuzul de a nu primi deloc – sau la valoarea nominală – asignatele erau pedepsite, la început cu închisoarea, apoi cu moartea. De fiecare dată când apărea un asemenea decret, cursul asignatelor sărea în sus ca o fiinţă şfichiuită de o lovitură de bici neaşteptată, pentru ca apoi să recadă imediat la loc, ceea ce nu-i de mirare. Dar edictarea acestor sancţiuni a avut alt efect: moneda de metal a dispărut cu totul din circulaţie pentru că poporul prefera să o ascundă cu grijă la ciorap, decât să se expună primejdiei de a fi prins vânzând banii bătuţi.

Ciudat nu rămâne decât faptul că un lucru evident n-a fost în stare să deschidă ochii guvernelor franceze asupra adevăratei cauze a catastrofei financiare, către deznodământul spre care ei împingeau cu putere. De două ori, în toamna anului 1792 şi în aceeaşi epocă a anului următor, cursul de schimb a crescut puternic. Bineînţeles că, cursul de schimb francez la Hamburg în 1792 îndreptându-se cu zece la sută şi asignatele din Paris se ţineau în pas cu el. De la începutul până la mijlocul lui 1793 cursurile, în ambele localităţi, au scăzut din nou cu 50 la sută. În a doua jumătate a anului, ele au câştigat iar 30-35 la sută. Aceste urcări dovedesc în chipul cel mai limpede erorile teoriei cantităţii căci, în timpul primului “hausse” atinseseră 900 de milioane, iar în cursul celui de-al doilea, chiar un miliard de livre în asignate noi. De la 1794 înainte nu se mai produce nici o urcare de curs de schimb – linia coboară fără întrerupere.

În 1792 Franţa, după cum am mai spus, întrerupsese orice legături paşnice cu cele mai multe dintre ţări. Cursul de schimb aproape că nu mai poate fi considerat ca o expresie a legăturilor comerciale. În primul moment el începe să oscileze, pentru ca apoi să se fixeze bine şi anume după victoriile de la Valmy, Rin şi din Belgia. Tot astfel şi înfrângerile lui Dumouriez la Neerwinden, retragerea lui Custine de pe Rin, ca şi răscoala regaliştilor din Vendea, se exprimă printr-o cădere uriaşă a cursului de schimb. Dar victoria lui Jourdain în Belgia şi Hoche în Alsacia în a doua jumătate a anului 1793 urcă din nou, puternic, cursul de schimb. Din motivele sufleteşti ale publicului, reiese uşor legătura dintre politică şi economie. Când un popor este învingător, se găsesc destui oameni mai cu spirit speculativ care, mai ales dacă valuta ţării străine stă prost, capătă încredere în această ţară, nădăjduiesc într-o urcare a cursului, cumpără valuta străină şi, în felul acesta, îi urcă cursul. Dacă însă se văd înşelaţi în aşteptări, caută să scape cât mai repede de cumpărăturile lor. În cazul unei oferte subite, care se măreşte mereu, cursul trebuie din nou să cadă. O influenţă nefastă asupra cursului au exercitat în această epocă şi nenumăratele falsificări de asignate operate cu febrilitate în străinătate, mai ales în Anglia, şi salutată cu bucurie de guverne ca mijloc eficace de luptă împotriva duşmanului. De altfel, în secolul XVIII multe state în război au recurs la acest ajutor.

Dacă, începând din 1794, cursul de schimb cădea mereu, aceasta n-avea altă cauză decât faptul că uriaşa cantitate de hârtie pe care tipografiile o zvârleau în fiecare lună pe străzi, a sfârşit prin a nimici şi ultimul rest de încredere a străinătăţii. Nici o victorie nu putea fi atât de strălucită, încât s-o restabilească. O ştim noi înşine prea bine, că nimic nu mai poate ajuta cursul de schimb atunci când circulaţia bancnotelor a atins o anumită cantitate. Interdicţiile la export pentru bumbac, lână, in, metale, pe care Franţa, purtătoare de război, a trebuit să le decreteze, apăsau şi ele cursul de schimb. Cauza asignatelor era definitiv pierdută.

În legătură cu aceasta se impune o observaţie însemnată: guvernul francez a legiferat mai întâi reglementarea comerţului cu cereale, apoi şi a celorlalte ramuri de comerţ, cu ajutorul preţurilor maximale, întrucât, prin izolarea economică de ţările europene şi printr-o producţie de cereale insuficientă, ţara era ameninţată de preţuri de speculă şi de foamete. Un economist german dinainte de război, comentând aceste măsuri, adaugă: “Determinarea forţată a preţurilor a avut întotdeauna o valoare relativă. Producătorul trebuia să pună la dispoziţia statului ceea ce avea în plus peste nevoile sale, căpătând în schimb cel mult preţul maximal. Urmarea acestei măsuri a fost că nimeni nu producea mai mult decât atât cât să-şi acopere nevoile proprii. căci, numai perspectiva unui câştig corespunzător, aţâţă pe om la dezvoltarea propriei economii…”

În sfârşit, în anul 1794 se pare că unele capete au început să se lumineze şi să se gândească, totuşi, că şi cursul de schimb extern este foarte important pentru Franţa. Comitetul de salvare îmbia negustorii de la sud să facă export de mărfuri, dându-şi în sfârşit seama că cursul de schimb va creşte dacă numărul creditorilor străini va fi cât mai mare cu putinţă. Cum însă el lega de aceste afaceri de export foarte dreapta condiţiune ca devizele obţinute să fie puse la dispoziţia guvernului, care să le întrebuinţeze la plata datoriilor externe, negustorii, din aceleaşi motive egoiste explicate mai sus, nu se prea grăbeau să contribuie la ridicarea comerţului cu străinătatea. Acelaşi savant citat odată, comentează: “Şi aici se vede din nou limpede lipsa totală de înţelegere economică”.

Abia după răsturnarea domniei de teroare starea de lucruri din Franţa a început să se mai liniştească. Oamenii erau dornici de ordine, mai ales în domeniul finanţelor. Cel puţin Conventul se silea să onoreze obligaţiile financiare ale statului. Comerţul şi legăturile cu străinătatea au fost lăsate libere. Dar era greu pentru guvern să realizeze progrese, pentru că băutorii de sânge dintre iacobini vedeau în fiecare om care avea avere un duşman al cărui cap trebuia să cadă sub cuţitul ghilotinei Deci, prima greutate consta în găsirea unor oameni care să ajute la reclădire. În anul 1795 s-a introdus o legislaţie de reînoire care a fost continuată sub Directorat şi s-a sfârşit abia sub Consulat. În primul rând a fost deschisă Bursa din Paris, iar celelalte au urmat cu încetul. Deşi nu se putea încă ridica cursul de schimb, deşi îmbunătăţirea era încă împiedicată de condiţiile rele ale aprovizionării cu alimente, împreună cu războaiele care înghiţeau sume considerabile, perspectivele acestei îmbunătăţiri se conturau. Directoratul a hotărât reîntoarcerea la sistemul monetar metalic şi printr-o lege a fixat ziua de 19 februarie 1796 când trebuiau să fie distruse toate obiectele fabricii de asignate.

Încă din zorii zilei se adunase în Piaţa Vendôme – scena nenumăratelor execuţii capitale – o mare mulţime de oameni ca să asiste la o distrugere, de astă dată nesângeroasă. O dispoziţie ciudată îi cuprinsese pe oameni, un fel de umor macabru părea să fi pus stăpânire pe ei, glume zburau de la un capăt la altul şi ele cuprindeau o critică amară la adresa procedeelor uzitate de guvernele revoluţionare, ca şi la a crimelor comise faţă de popor, a cărui avere nu fusese furată de speculanţi sau escroci, ci chiar de statul însuşi.

Încetul cu încetul s-a aşternut o linişte plină de aşteptări. Era ca şi când avea să treacă pe acolo o procesiune solemnă. Un soare vesel de primăvară timpurie lumina piaţa înconjurată de faţadele în stil rococo ale clădirilor. Un cortegiu minunat şi-a făcut apariţia: muncitori robuşti, îmbrăcaţi în haine de lucru, aduceau în mijlocul pieţei o serie de aparate, prese, rame, scule, menghine şi alte ustensile care serviseră la fabricaţia asignatelor. Oamenii cântau în tact un fel de marş şi anume într-un ritm de parcă ar fi fost vorba de o înmormântare. Mulţimea a ascultat o vreme surprinsă până ce şi-a dat seama de parodie, apoi a început să sublinieze tactul bătând din palme în timp ce câţiva se pricepură să imite sunetul tobelor. În chipul acesta, dispoziţia amară şi încordată a poporului s-a transformat subit într-o veselie de nedescris, iar cântecul de înmormântare – s-a văzut că era pentru instrumentele asignatelor – s-a spart de zidurile din jurul pieţei Vendôme.

Când solemnul cortegiu s-a oprit iar sculele ce puteau fi arse au fost îngrămădite într-un rug mare, s-a produs o linişte adâncă. Mulţimea privea în tăcere cum lucrătorii stropeau lemnul cu materii inflamabile în tirnp ce ciocanul zdrobea aparatele de metal şi plăcile de cupru de pe care fuseseră trase hârtiile acelea fără valoare. Cea dintâi flacără a tâşnit în sus. Un fluierat îndelung a sfâşiat cerul, pentru ca, în curând, un zgomot infernal de răcnete şi şuierături să se dezlănţuiască deasupra pieţei. În felul acesta s-a descărcat ura poporului faţă de o putere misterioasă, neînţeleasă, care adusese atâta sărăcie şi disperare.

La începutul noului sistem monetar au mai fost încă destule greutăţi de învins. La 10 februarie 1797 au fost retrase şi ultimele asignate care mai erau în circulaţie. Pierise visul cel urât.

După experienţele inflaţiei de după război, nu este lipsit de un anumit farmec să urmărim felul în care s-a desfăşurat devalorizarea asignatelor. Nu ne putem elibera de acel simţământ care şi atunci ne ţinea cu răsuflarea tăiată, de convingerea că totul se clatină, când auzim că şi în acea epocă, spre sfârşitul catastrofei, devalorizarea se petrecea la fiecare jumătate de oră şi căderile atingeau până la 1000 de livre.

Preţul asignatelor în guldeni olandezi era de 51,3 florini pentru 100 de livre în martie 1790; în ianuarie 1791 de 49,5 florini; în ianuarie 1792 de 34,1 florini; în ianuarie 1793 de 28,1; în august 1795 de 1,4; în ianuarie 1796 de 0,3; în martie de 0,2…

Oricum, atât de departe ca marca germană a vechiului sistem, tot n-au ajuns asignatele.

(Anton Mayer, Dezastre financiare)