Discriminarea la care a fost supus personalul militar de culoare în timpul războiului umbrea imaginea forţelor armate americane victorioase. Ea era o pată pe obrazul întregii societăţi americane. Această tristă realitate, combinată cu impactul pe care l-a avut revelarea atrocităţilor comise de nazişti, i-a convins pe mulţi americani, în frunte cu preşedintele Harry S. Truman, că erau necesare măsuri urgente pentru protejarea drepturilor civile. A fost înfiinţat Comitetul pentru Drepturi Civile, însărcinat cu evaluarea situaţiei şi găsirea unor soluţii legislative. Totuşi, era clar că statul federal nu avea o autoritate constituţională bine precizată pentru a adopta şi aplica legi de protecţie a drepturilor civile.

Curtea Supremă începuse să-şi schimbe poziţia în privinţa discriminării rasiale. Animată de un suflu nou, datorat în bună măsură numirilor făcute de Roosevelt în lunga sa perioadă de guvernare, în 1938, Curtea a respins măsura adoptată de statul Missouri de a plăti şcolarizarea studenţilor negri în universităţi din afara statului cu condiţia ca aceştia să nu fie primiţi la Facultatea de Drept a Universităţii din Missouri. În 1950, judecătorii au respins argumentul statului Texas în favoarea ideii că o facultate de drept nou înfiinţată numai pentru negri le-ar oferi acestora servicii educaţionale identice cu cele oferite de Universitatea din Texas numai studenţilor albi. Deşi impunea admiterea studenţilor negri în facultăţile de drept ale universităţilor de stat pentru albi, Curtea Supremă nu făcuse încă pasul decisiv pentru ruşinoasei doctrine „separaţi, dar egali” elaborată în urma cazului Plessy contra Ferguson.

Activitatea Curţii Supreme nu se limita la problema segregării în instituţii de învăţământ. În 1944, judecătorii săi au declarat neconstituţionalitatea legilor prin care negrii din sud erau excluşi de la alegerile primare organizate de partide pentru alegerea candidatului la preşedinţia SUA. Patru ani mai târziu, Curtea a interzis practica „clauzelor restrictive” prin care cel care vindea o casă includea o clauză în contract, prin care cumpărătorul se obliga să nu vândă casa unor persoane de culoare, necreştine, etc.

Toate aceste acţiuni juridice i-au încurajat pe membrii organizaţiilor pentru drepturi civile să creadă că exista şansa interzicerii totale a segregaţiei rasiale. Cea mai puternică organizaţie de acest tip era National Association for the Advancement of Colored People – NAACP (Asociaţia Naţională pentru Promovarea Oamenilor de Culoare). Asociaţia a sprijinit şi instrumentat mai multe cazuri la Curtea Supremă. Dintre acestea, Brown contra Comisia de Învăţământ din Topeka avea să devină unul dintre cele mai importante din istoria Curţii Supreme.

Oliver Brown locuia cu familia sa într-un cartier mixt sărac al oraşului Topeka din Kansas. În fiecare dimineaţă, Linda, fiica lui de opt ani, trebuia să ia autobuzul pentru a ajunge la şcoala pentru copii negri. În 1950, Oliver Brown şi-a luat copilul şi l-a dus la o şcoală pentru copii albi, care era mult mai aproape de casă. Când autorităţile au refuzat să o înscrie pe Linda în clasa a treia în acea şcoală, Brown a sesizat NAACP şi astfel a început procesul cu Comisia de Învăţământ din Topeka. Ajuns în faţa Curţii Supreme în 1953, cazul nu a mai fost judecat din punctul de vedere al egalităţii celor două sisteme de învăţământ segregate deoarece s-a pornit de la ideea că şcolile pentru albi erau egale cu cele pentru negri. Curtea s-a concentrat asupra segregaţiei în sine, analizând acest principiu din punctul de vedere al constituţionalităţii sale. Mai mult, Curtea Supremă a respins ca irelevante orice consideraţii pe tema intenţiei legiuitorilor în 1868, când s-a adoptat al XIV-lea Amendament, sau legate de interpretarea sa în 1896, la judecarea cazului Plessy contra Ferguson. În schimb, judecătorii au hotărât să analizeze consecinţele segregaţiei. În opinia Curţii, prezentată de preşedintele ei, Earl Warren, se ridica următoarea întrebare:

Segregarea copiilor în şcolile publice numai pe baza rasei, chiar dacă facilităţile fizice şi alţi factori „tangibili” sunt egali, îi privează pe copiii grupului minoritar de oportunităţi de învăţământ egale? Credem că da. … Conchidem că doctrina „separaţi dar egali” nu-şi are locul în domeniul educaţiei publice. Facilităţile de învăţământ separate sunt automat inegale.

Decizia Curţii Supreme în acest caz a deschis calea pentru mişcările pentru drepturi civile şi a stabilit un precedent în privinţa neconstituţionalităţii segregaţiei rasiale. La nivel constituţional, schimbarea s-a manifestat în două direcţii. Mai întâi, statele nu mai aveau puterea de a folosi criterii rasiale pentru măsurile legislative discriminatorii. În al doilea rând, puterea federală avea dreptul şi chiar obligaţia de a interveni împotriva acţiunilor discriminatorii întreprinse de autorităţi statale şi locale, comisii de învăţământ, patroni şi alţi factori de decizie din sectorul public sau privat.

(Iulian Cananau, O istorie documentara a SUA)