De la începerea celui de-al Doilea Război Mondial în 1939, Europa era în fierbere. Graniţele se schimbaseră şi state întregi dispăruseră de pe hartă sub tăvălugul blitzkrieg-ului german. Singură, Marea Britanie, izolată de restul continentului, continua lupta împotriva Germaniei fasciste, dar de pe poziţii defensive. Ca şi în Primul Război Mondial, America părea departe de acest conflict. Totuşi, situaţia internaţională se schimbase foarte mult. Una dintre ţările Axei, Japonia, avea pretenţii clar afirmate în Pacific, iar unele intrau în conflict cu interesele Statelor Unite.

Spre deosebire de Wilson, de la bun început, Roosevelt nu a ezitat să-şi arate preferinţele pentru britanici şi francezi. Îl detesta pe Hitler şi naţional-socialismul său, considerându-l o ameninţare la adresa siguranţei Statelor Unite. În general, opinia publică americană îi împărtăşea sentimentele, dar izolaţionismul rămânea opţiunea populară în politica externă. Mulţi lideri de opinie şi politicieni considerau că intrarea în război în 1917 fusese o greşeală, din moment ce Statele Unite nu se aleseseră decât cu pierderea a peste o sută de mii de oameni, iar Liga Naţiunilor nu era în stare să prevină o nouă conflagraţie. Ei criticau idealismul preşedintelui Wilson şi ignorau responsabilitatea Congresului pentru eşecul întregului proiect de menţinere a păcii. Sub influenţa izolaţionismului, în anii 1935-1935, s-au adoptat mai multe legi în sprijinul neutralităţii.

În linii mari, politica preşedintelui Roosevelt respecta setimentele izolaţioniste ale poporului american. Cu toate acestea, încă din 1940, administraţia a adoptat două măsuri ce contraziceau politica de neutralitate: întărirea capacităţii de luptă a forţelor armate şi acordarea de asistenţă (lend-lease) statelor supuse agresiunii din partea Germaniei, Italiei, sau Japoniei.

În vara anului 1941, Statele Unite erau deja, practic, în război. Marina SUA patrula în Oceanul Atlantic supraveghind transporturile de tehnică militară şi provizii spre Marea Britanie. Invadarea Uniunii Sovietice de către trupele Axei în iunie (Operaţiunea Barbarossa) l-a transformat pe Stalin într-un aliat al britanicilor. În consecinţă, politica de asistenţă a fost extinsă şi asupra sovieticilor. În acest context, în august, preşedintele Roosevelt a avut o întrevedere secretă cu primul ministrul britanic Winston Churchill, la bordul vasului de război U.S.S. Augustus. La 14 august 1941, cei doi lideri au adoptat o declaraţie comună denumită Carta Atlantică. În declaraţie se expuneau principiile de la care porneau cele două ţări, în încercarea de a crea un viitor mai bun pentru omenire.

Documentul se baza pe cele Paisprezece Puncte ale lui Woodrow Wilson, dar conţinutul său avea un caracter mai general. Cei doi lideri declarau că SUA şi Marea Britanie nu urmăreau avantaje teritoriale sau de orice alt fel. Erau împotriva schimbărilor teritoriale impuse popoarelor fără acordul liber exprimat al acestora şi respectau dreptul popoarelor la autodeterminare. Toate statele lumii, învingătoare sau învinse, urmau să aibă acces la comerţ şi resurse naturale în condiţii de egalitate; se solicita cooperarea tuturor naţiunilor pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, creştere economică şi asistenţă socială. După victoria totală împotriva nazismului, se impunea crearea condiţiilor pentru o pace durabilă, care să-i protejeze pe oameni împotriva agresiunilor. Exprimând viziunea unei lumi în care oamenii să poată trăi eliberaţi de teamă şi de griji, declaraţia amintea de mesajul inaugural al lui Roosevelt. În fine, ca o condiţie esenţială pentru asigurarea păcii, cei doi lideri cereau dezarmarea tuturor naţiunilor.

Carta Atlantică urma să fie adoptată de alte cincisprezece naţiuni care luptau împotriva Axei. După război, alături de alte declaraţii de principiu, ea avea să stea la baza formării Organizaţiei Naţiunilor Unite.

(Iulian Cananau, O Istorie documentara a SUA, Editura Agatha)