Istoria strămutării indienilor (1830)

Istoria relaţiilor dintre Statele Unite şi indienii americani este profund conflictuală: un amestec de jocuri de interese, deposedări teritoriale, trădare, violenţă. De fapt, chiar de la începutul proiectului de colonizare a Americii de Nord, conflictul dintre europeni şi populaţiile băştinaşe era inevitabil, iar sfârşitul acestuia previzibil. El a însemnat dezrădăcinarea a milioane de băştinaşi şi chiar exterminarea unor naţiuni indiene.

În perioada colonială, după o scurtă etapă iniţială caracterizată prin relaţii comerciale paşnice, conflictele au luat amploare, unele dintre ele devenind adevărate războaie, cum ar fi cel cu Confederaţia Powhatan (1622-1644), cu tribul Pequot din 1637, cu indienii Narragansett (1643-1645), sau Războiul Regelui Filip (1675-1676). În secolul următor, cele mai tensionate momente ale relaţiei coloniştilor cu indienii americani s-au consumat în cadrul conflictelor dintre puterile europene, cel mai reprezentativ fiind războiul dintre Marea Britanie şi Franţa pentru supremaţie în America de Nord (1756-1763), când puternica confederaţie Iroquois a luptat alături de francezi.

În aproape toate războaiele cu coloniştii americani, diferitele triburi, atât de variate din punct de vedere cultural şi, în unele cazuri, mânate de vechi resentimente, au luptat unele împotriva celorlalte. La începutul secolului al XIX-lea, ca urmare şi a încălcărilor repetate ale tratatelor şi drepturilor de proprietate, tot mai mulţi indieni îşi dădeau seama cine le erau adevăraţii duşmani. Prea târziu, însă. Războiul început în 1812 de Tecumseh, care reuşise să unească mai multe triburi mari – Shawnee, Delaware, Miami, Ojibwa, Wyandot – şi să-i inspire şi pe cei din neamul Creek, în Sud (împotriva cărora avea să se distingă viitorul preşedinte Andrew Jackson), a însemnat şi sfârşitul visului de unitate.

În primele decenii de după formarea Statelor Unite s-a trecut la distrugerea sistematică a comunităţilor indiene şi a modului lor de viaţă. Într-o scrisoare adresată lui Andrew Jackson în 1817, Preşedintele Monroe exprima în termeni clari criteriile care stăteau la baza politicii americane faţă de populaţiile băştinaşe: „Condiţia de vânător sau sălbatic impune nevoia unui teritoriu mai mare decât s-ar cuveni pentru progresul şi cerinţele normale ale vieţii civilizate şi trebuie să cedeze în faţa acesteia.” În realitate, chiar şi atunci când triburile au adoptat modelul de viaţă agrar şi s-au organizat într-un stat suveran paşnic, au fost supuse unei şi mai mari presiuni să-şi părăsească terenurile. Acesta era cazul tribului Cherokee, care deţinea o suprafaţă substanţială de teren în Georgia. Temându-se că-şi vor pierde pământul, indienii Cherokee au adoptat o constituţie scrisă şi i-au cerut ajutor proaspătului Preşedinte Jackson. Acesta nu a fost dispus să rişte un nou conflict între drepturile statelor şi puterile federale şi, în schimb, a propus ca soluţie strămutarea tribului Cherokee la vest de Mississippi, unde, spunea el, indienii vor fi feriţi de contactul cu albii şi vor beneficia de „grija părintească” a guvernului federal. Astfel s-a născut ideea Legii strămutării indienilor din 1830, care urma să le afecteze şi pe celelalte aşa numite Triburi Civilizate (Cele Cinci Triburi Civilizate – Cherokee, Chickasaw, Choctaw, Creek şi Seminole – numite astfel pentru faptul că adoptaseră sistemul economic şi politic al Statelor Unite). Ca urmare a acestei legi, indienii urmau să-şi abandoneze pământurile, de bună-voie sau nu, contra unor terenuri în Teritoriul Oklahoma, primind şi importante sume de bani, care urmau să fie folosite de adunările lor legislative pentru şcoli şi autoguvernare. Totuşi, strămutarea a zeci de mii de oameni a lăsat urme adânci în memoria băştinaşilor. Mulţi şi-au pierdut viaţa în acest marş forţat spre un teritoriu străin, rămas în istorie sub numele de „Drum al lacrimilor” (Trail of Tears).

Problemele indienilor nu aveau să se sfârşească aici. Valul de colonizare avea să-i ajungă din urmă, trecând peste Mississippi, astfel că alte triburi au căzut victime aceleiaşi politici de strămutare, cu toţii fiind concentraţi în „rezervaţii” tot mai reduse. Această situaţie avea să ducă la numeroase conflicte între armată şi unele triburi, cele mai cunoscute fiind războaiele cu neamul Seminole (1835-1842), bătălia de la Little Bighorn (1876) şi masacrul de la Wounded Knee (1890). În plan cultural, strămutarea indienilor americani a însemnat desăvârşirea procesului de decimare prin aculturalizare.

(O istorie documentară a SUA, Iulian Cănănău – Editura Agatha)