Lumea este un imens nesfârşit aşa cum o priveau anticii. Dar ei aveau tendinţa de a împărţi lumea în mai multe lumi sau straturi. Astfel, ei credeau în existenţa a patru lumi:

1. Infernul sau Tartarul sau Lumea Morţilor sau a Umbrelor. Era lumea de sub pământ în care ajungeau spiritele după moarte, lumea patronată de Pluton, zeul morţii şi fratele lui Jupiter. În această lume se ajungea coborând printr-o intrare subterană, printr-o peşteră adâncă. După moarte, sufletul omului se desprindea de trup, care se întorcea la Mama Pământ, decompunându-se în mai multe elemente. Mercur era mesagerul zeilor, dar şi al morţilor. În momentul morţii, apărea zeul Thanatos, zeul morţii, care tăia legătura sufletului cu trupul. Apoi se ivea zeul Mercur, care conducea sufletul omului în regatul lui Pluton, sau în lumea subterană a morţilor. La intrare, sufletele morţilor erau întâmpinate de vâslaşul Caron, care le cerea un ban de aramă, să le treacă fluviul Stinx. De aici obiceiul ca morţilor să li se pună un ban în gură, pentru ca, astfel, să aibă cu ce-l plăti pe Caron. După ce sufletele morţilor treceau fluviul, ajungeau în faţa lui Pluton, zeul morţii şi al judecătorilor Infernului care condamnau sau răsplăteau pe muritor în funcţie de faptele sale şi îndatoririle faţă de zei. Judecătorii Infernului decideau: muritorul avea să rămână în Tartar sau urma să meargă în Câmpiile Elizee sau Câmpiile Fericiţilor.

2. Câmpiile Elizee sau Câmpiile Fericiţilor. Este o a doua lume bazată pe supranatural. Acolo mergeau sufletele bune. Nu exista frig, foame, sete, chin. Era o nesfârşită întindere de verdeaţă, de pomi fructiferi, în care eroii sau oamenii pioşi care au slujit cum trebuie zeii se bucurau de odihna binemeritată. Ca localizare, ei considerau Câmpiile Elizee a fi prezente dincolo de Coloanele lui Hercule, la marginea Pământului. Aveau o viziune de ansamblu, considerând că Pământul are nişte margini abrupte, înconjurate de ape şi stânci. Dincolo de aceste margini se întindeau Câmpiile Elizee. Bineînţeles, aceste două lumi erau inaccesibile muritorilor. Doar semizeii sau eroii puteau accede la ele, aşa cum Orfeu a coborât sub pământ pentru a o elibera pe Euridice. Infernul era populat de monştri, precum Cerber sau Furiile care omorau pe orice muritor care se aventura dincolo de graniţă.

3. Pământul. Reprezintă pentru antici lumea fizică, geografică, cunoscută de ei. Ei nu s-au aventurat decât până la Coloanele lui Hercule, după care au cercetat cele trei continente, Europa, Asia şi Africa. Dincolo de ele, ei considerau că există haosul sau apele sau marginea lui.

4. Cerul înstelat. Cerul era considerat ca fiind casa zeilor. Chiar dacă identificau zeii cu Olimpul, el nu era localizat automat în Grecia, ci în cer, acolo de unde vegheau zeii. Din cer coborau zeii pe Pământ sau aruncau fulgere, omorându-i pe muritorii necredincioşi. Ei aduceau ploaia, frigul, căldura. Ei îşi trimiteau vestitorii. Cerul era lumea intangibilă a zeilor. Mulţi oameni, eroi, semizei (jumătoate oameni – jumătate zei) veneau după moarte în cer şi primeau nemurirea. Erau practic ridicaţi la cer, într-un nor de lumină, iar când ajungeau sus, tatăl zeilor, Jupiter, le oferea să bea din cupa cu ambrozie şi nectar şi deveneau nemuritori. Titus Livius, în opera sa, Ab urbe conduita, ne prezintă episodul apostaziei lui Romulus: După aceste fapte nemuritoare, într-o zi, pe când îşi inspecta armata adunată într-un câmp de lângă mlaştina Caprei, a izbucnit deodată o furtună însoţită de vuiete şi tunete puternice, în timpul căreia regele a fost învăluit de un nor atât de des, încât a dispărut din ochii mulţimii. De atunci, Romulus nu a mai fost văzut pe pământ (…) La fel, eroul antic Hercule a fost ridicat la cer de tatăl său, Jupiter. Dar oamenii pioşi nu numai că deveneau nemuritori şi trăiau cu zeii în cer, dar mai erau transformaţi şi în aştri şi puşi de Jupiter pe bolta stelară, aşa cum s-a întâmplat cu Castor şi Polux.

(Gheorghe Razvan Gabriel, Povestioare cu talc din mitologia romana)