Obiceiul era ca, ori de cate ori iesea Sultanul sa se plimbe prin oras, cei care aveau vreo plangere de facut se insirau pe marginea strazilor si aprindeau o rogojina pe care o tineau aprinsa deasupra capului, semn ca arde inima in ei sa se jeleasca. Astazi, expresia se refera in principal la cei care dau de belea unde nici nu se gandesc.

(Adaptare dupa B. Marian, Citate romanesti)